Concluzii prin precedente

De-atâtea precedente n-avem loc,
Mințim mai mult ca să uităm de ele,
Însă minciuna e doar gaz pe foc
Și focul urcă repede spre stele.

Nici timp n-avem să definim un gând
Ca singură direcție firească
Chiar dacă focul bâjbâie arzând
O altă cale vieții să găsească.

Trăim un ideal fără cusur,
În care toate au finalitate,
Punând o mărginire pe contur,
Fixând-o ca repere de dreptate.

Vorba de ieri devine un cuțit
Înfipt până-n prăsele chiar în rană
Când adevărul, cumva ciopârțit,
Se vrea a fi condiție umană.

Iar lanțul când se strânge, prin efect
Al deturnării țintelor fixate,
Apare convulsivul circumspect
Ce, mai degrabă, pune bețe-n roate.

Iar timpul e, arzând mocnit, fitil
În prea puțina-i logică măsură,
Care devine, brusc, un foc ostil
Și dă urmării altă anvergură.

Concluzia rămâne un ocol
În care adevăru-i fără formă,
Contrând tendința de-a cădea în gol
Cu motivare amplă, de reformă.

Și toate se întorc, prin precedent,
La cea dintâi, fără motiv, greșeală,
Văzută ca un simplu accident
Ce n-are cum să ceară socoteală.

Suprapunerea de perspectivă

Se suprapun idei, tot vin idei,
Se nasc din întâmplări ce par ciudate,
De parcă vor să fie-ndatorate
Atâtor fapte fără de temei.

Nimic nu se întâmplă nevoit,
Chiar dacă voia nu se dă pe față,
Însă topește chiar și munți de gheață
De nu-i, cum e, cu gând senin primit.

Un gând ce-apare brusc, nălucitor,
Dă sensuri cu destulă relevanță
Ușor deosebite prin nuanță,
Având vederi mereu spre viitor.

În adevăr când toate se încred,
Apare justa vieții provocare
Prin fapte, ce au iz de întâmplare,
Și alte fapte, pe ascuns, preced.

Ceasul măsoară timpul rătăcit
În regretate clipe de-amăgire
Cu-ncuvințări a celor ce-n pornire
Pun mare preț pe drumul măsluit.

Când vine măsluirea și dă sens
Atâtor fapte ce nu-și au motive,
Ideile-s mereu imperative
Prin consistența gândului intens.

Și pare totul un consens nativ
Între ce omul este și ce poate,
Ba chiar apare evident în toate,
Identitar sau chiar speculativ.

Dar toate au și formă de final,
Ca orice orizont cu perspectivă
Ce n-are mărginire prin derivă
Și nu decade în aspect banal.

Ideile oricât se suprapun
Ajung oricum pe cumpăna de ape
Ca nu cumva esența să le scape
Când timpul dă verdictul rău sau bun.

Corolar de tălmăciri

Mai peste tot aud de împărțiri,
Mai peste tot se-adună și se scade,
Toți cei știuți vorbesc de despărțiri,
De-mpreunări ei cred că nu se cade.

Multe idei se definesc prin zvon,
Și el devine marea întrebare
Ce-ncepe totdeauna monoton,
Datoare unui semn de exclamare.

Puțini mai știu ce-nseamnă plus cu plus,
Și înțeleg motivul ce adună
Extremități ce potrivite nu-s
De-ar fi văzute singure-n furtună.

Plăcut e astăzi, parcă prea plăcut
Să se audă vorbe despre ceartă,
Despre cuțite ce se tot ascut
Și despre cei ce vor să se despartă.

Chiar și mai mult, nimic nu-i important
Când vine vorba despre înmulțire,
Despre efectul cel mai relevant
Al regăsirii-n propria menire.

Spre vama morții drumuri multe duc,
Dar par că sunt puține și înguste,
Celor ce totul la gândiri reduc
Mereu crezând în tălmăciri robuste.

Și-n tălmăciri scăderea-i corolar,
Având puteri ce nu îi stau în fire,
Chiar probă că prin trecerea-n zadar
Se poate-ajunge simplu-n înzidire.

Chiar zisele tăcerilor recurg
La un altfel de logică pulhavă,
Dând zilei o nuanță de amurg
Demascând o lume grav bolnavă...

În Rei și Ki

Trăind prin paradigme, viața toată
Pare a fi un șir de întâmplări
Ce n-ar putea să fie împăcată
Cu rezultatul multor căutări.

Dar taina ei e o putere vie
Ce-i face drum îndestulat de mers,
Numită, cam generic, energie
Adusă dintr-un mare Univers.

Goliți de mult prea multa zbuciumare,
De legendarul și modernul stres,
Ajungem la nevoia cea mai mare,
De a găsi o cale de acces.

Avem nevoie, dincolo de fire,
De tot ce ne-ar putea reînnoi,
Sub falduri de mirifică iubire,
Cuprinsă-n sacrul și magnific Ki.

Din orizonturi largi, îndepărtate,
Ne vin idei ce le-am avut și noi,
Prin mâini să dăm dorita sănătate
Celor ce-ajung în crize și nevoi.

Cei ce nu cred că viața-i desuetă
Sau că-ntâmplării mintea-i face rând,
Pot înțelege opera completă
Ce schimbă relevanța unui gând.

Norii, spre Cer, se urcă ori coboară,
Ca semn de motivare și temei
Esenței că, la scară planetară,
Trei porți deschide consecventul Rei.

Iar drumul, înspre viață, dinspre moarte,
Devine argument necontestat
De cei ce știu că nimeni nu împarte
Ce e primit spre alții a fi dat.

Exemplul de pericol

Eu sunt periculos, am spus, tot spun...
Nu sunt cel făcător de temenele
Cu ochii sunt căutător în stele,
Și nu știu cum să mint ca să fiu bun.

N-am stat, și nici nu stau, să tot discut
Idei pornind din mediocritate
Ca să arăt că știu să fac de toate
Oricum aș fi, să par un priceput.

Și nu sunt cel ce tac să pot să-nghit
Momeala ce mereu e aruncată
La cei ce-și țin cureaua mult lăsată
Avându-și fericirea-n gâfâit.

Cum nu am fost și nu sunt indulgent
Cu marile păreri ce n-au conștință,
Vă sunt un ghimpe ori, cu-ngăduință,
Cel ce e bun doar când nu e prezent.

N-am nici o vină, știți că am mai spus,
Că sunt, sub carul vostru, buturugă
Mereu rebel, dar niciodată slugă,
Dar niciodată, nimănui, supus.

De multe ori văd mersul spre-napoi,
Și, dovedind, rostesc multe cuvinte
Contrar ideii mersului-nainte,
Spre mai târziu, ori viața de apoi.

Nu forța, ce mi-o știți, e un atu
În lupta ce o duc de-atâta vreme...
Sunt prin ideea mea de-a nu mă teme
Și hotărârea de a spune "Nu!"

Ca și exemplu sunt periculos,
Ca și cuvânt nu pot să stau pe-o parte
În jocul ce-l jucați cu doar o carte
Când vreți a-ntoarce viețile pe dos

Definire de simbol

Timpul e ciclic, în curând revine,
Că nu-i nimic absurd și-ntâmplător,
Și, într-o seară, ajungând la tine
Mă vei dori ca pas spre viitor.

Decizia e luată... Mai departe
Se vor roti cadranele de ceas
Ca-n viața asta, până înspre moarte
Să nu ne știm datori c-am fi rămas.

Acum alergi pe ultima turnantă
Cu gândul la trecutul unui prag
Rostogolit de-a potrivirii pantă
Până-n momentul dării în vileag.

Vor fi schimbări întru aspect, ori formă,
În mod extrem iar, uneori, ciudat,
Punându-te tiparului ca normă
Când vei simți absurdul întâmplat.

Condiția de-acum e doar de-o clipă,
Nu are nici un fel de piedestal,
Zi după zi se macină-n risipă,
Și măturată de al vieții val.

Roata se-ntoarce, uneori strivește
Când prinde-n mersul ei împotriviri,
Chiar dacă ar părea că se oprește
Îndatorată ultimei priviri.

Azi ai punctat corecta definire
A ceea ce firesc va deveni,
Prin conjuncturi și simpla-ți dăruire,
Din nou, simbol, marcat de-a șaptea zi.

Calcul ipocrit

Acum nici jertfa-n calcule nu-ncape,
A devenit firesc de zi cu zi,
Urcarea către cer, intrarea-n ape
Au clar reper în riscul de-a muri.

Mereu și tot mereu, câte o ușă,
Ajunge cu un lacăt drept zăvor
Ca să ascundă urma de cenușă
Ce n-are loc în nici un viitor.

Prevederea e maxima urgență,
Uitându-se cu totul de destin,
Ce-i definit lipsit de coerență
Sensibil la idei ce îl previn.

Orgoliul convergenței dă năvală
Prinzând în jocu-i mulți neputincioși,
Ce ard, topiți în tainica greșeală
A celor ce se cred mărinimoși.

Unii numesc ideea nedreptate,
Alții o văd firească, prin destin,
Dar, să explice, nimeni nu mai poate,
De ce mor mulți, uitații, clandestin.

Se calculează zilnic, se vorbește
De mari științe pentru-n biet atom,
Dar mult prea rar ideea pomenește,
În trecere, de viața unui om.

Recurenta contrafacere

N-am ce să văd, n-am ce să mai ascult,
Idei stereotip se tot repetă
În veacu-acesta ce-n absurdu-i mult
Mereu trăirea lasă incompletă.

Se spun povești cu iz, contrafăcut,
De adevăr, cu lipsă-n argumente,
Pretins a fi bazat pe un trecut
Și definit prin sensuri recurente.

Intoxicări ce par fără motiv
Cu vorbe mari sunt definite teme,
Accentuând, în sens imperativ,
Concretul rezolvării de probleme.

Trăirea e, cu fală, avatar
Al vorbei ce dă iama în credință,
Mentalizând al timpului hotar
Ca și principiu cert întru voință.

Consensul e la modă prin cuvânt,
Realitatea însă-l contrazice,
Punând în locu-i, cu destul avânt,
Minciuni și parveniți, mereu complice.

Gândul revanșei umblă printre toți,
Și nu-și găsește, nici în vis, odihnă,
Tot căutând să pună bețe-n roți
Celor ce-și vor trăi o viață-n tihnă.

Din ieri se trece-n mâine, însă azi
Pare lipsit de orice importanță
Redus de cei fanatici, retrograzi,
În marea lor, sterilă, ignoranță.

Și-atunci de ce s-ascult, dacă nu văd
Măcar o încercare de schimbare?
Am drumul meu, măcar cât întrevăd
Un orizont senin în depărtare.

Acum sărac

Sunt om sărac, dar știu ce o să fie
Mai de curând decât ar fi crezut,
Și va fi dat să fie și văzut
Cum sărăcesc de-această sărăcie.

Acum trăiesc în umbra unei clipe
Ce s-a pierdut în stranii rătăciri,
Lăsându-mă dedat prea mult risipei
De-a accepta un trai din amintiri.

Din vorbă-n vorbă am uitat de mine,
Până-am ajuns de vise văduvit,
Uitând să știu că rolu-mi aparține
Și nu pot fi, nicicum, înlocuit.

Am mers vorbind, sedus, de o minune,
Fără să văd că-n jur e doar un gol
Ce se voia a fi perfecțiune,
Sub mantia-i de simplu staniol.

Dar între timp s-au dezvelit mistere
Pe praguri ce în față mi s-au pus,
Când marile sentințe efemere
M-au obligat să văd și-n jos, și-n sus.

Reperul clipei nu mai vrea să tacă,
Și nici pe mine nu mă vrea tăcând,
Redute invincibile atacă,
Contraatacul fricii deturnând.

Din tot firescul cărților pe față
Am înțeles în față să privesc
Trezindu-mi zorii dis de dimineață
Și-al clipei rost doar eu să-l definesc.

Acum sunt doar sărac, cu lipsuri multe,
Iar de-aș vorbi, aș spune ce-am pierdut,
Dar cum prea mulți ar vrea să și asculte,
Mă pierd de amintiri și de trecut.

Normal imaterial

De-ar fi să spun tot ce se vede-n cer,
În lumi ce stau ascunse printre stele,
Nu v-ați mai teme, voi, cei buni, de ger,
Urcându-vă, cu sufletul, la ele.

Și nici n-ați pune visele pe jar
De teama celor ce vânează vise,
Știind că sus, în Ceruri, la altar
Toate-s știute cum lăsate-s scrise.

Ieșind din rol de inși comunitari,
Ce-s obligați la lipsuri în simțire,
Nu v-ar mai prinde gândul că tunari
Țintesc orice fărâmă de iubire.

Urcând mereu în Cer, și coborând,
Motivul umbrei nu v-ar mai surprinde,
Și-ați ști că cel ce merge șovăind
La fapte mari nicicum nu poate tinde.

De-ar fi să-ncep să scriu din nou povești
Trăite-n lumi în care-s întâmplate
Atâtea fapte ce le dau ca vești,
V-ar arăta că altfel nu se poate.

Și-acolo sus e greu, sau e ușor,
Ideile însă mai rar se-nfruntă,
Că nimeni nu se vrea învingător,
Trăind o satisfacție măruntă.

Nimeni nu e de neam sau fără neam,
Nici nu-i legat de prag prin moștenire
Ori cu blazoane puse sub un geam
Întru păstrări de crez cu prevestire.

Însă nimic nu e material
Așa cum unii și-ar dori să fie...
Există totuși și al ei normal
Este acea fierească veșnicie.

Simplul chiar anagramat

Anagramez, de multe ori, ideea,
Și o mai las să lunece pieziș,
Încurc voit, ceva, și de aceea,
Ies cei fricoși, lătrând, din ascunziș.

În litere las doar cât poate-ncape
Pe mâna unui simplu cititor
Ce propriul argument nu vrea să-și scape
De ceea ce nu-i e folositor.

Eu una spun, ușor se înțelege
Ideea căutată ca-nțeles
De cel ce crede că firesc alege
În clar consens cu propriul interes.

Cuvintele mi le mai las, în joacă,
Să facă legi ce pun la încercări
Pe cei ce cred viața îi provoacă
Și au model de mâine vechiul ieri.

Iar paradoxul, devenit capcană,
De simplul rol nu este prea convins,
Și-așa se face-n timp cuțit în rană
Cu vârful strălucind a fier încins.

Altfel vorbind, e totul la vedere,
Pus între plus și minus infinit,
Ca scară pentru cei ce-n decădere
Se tem de adevărul regăsit.

În logici efemere nu încape
Chiar dacă e și la absurd redus,
Puse-n tipar de cei ce vor să scape
Cu vorbe ce nu au nimic de spus.

Anagramarea însă mă ajută
Ca nu cumva în îndoieli să cad
Și vorba să-mi ajungă doar limbută,
Uitând mereu de-al auzirii vad.

Statul fără câini

De câțiva ani e țara-n agonie…
Ce vină are-această Românie
De-o călăresc, netemători, străinii?
Au emigrat, sătui de ei, și câinii?

Ce țară-i asta, de îi stau în frunte
Fricoși ce n-au puteri să se confrunte,
Cei ce aruncă-n noi cu munți de ură
Și spun minciuni lipsite de măsură?

Joacă pe sfori, nu știm cine-i conduce,
Nici pe străini ce vânt ciudat e-aduce,
Dar peste tot, în Țara Românească
Românii-s puși la alții să slujească.

Cozi de topor ne-mpart mereu în cete,
Punându-ne sub semn de etichete,
Mizând pe a prostiei anvergură,
Ce-i mare iubitoare de cenzură.

Pun mână de la mână să se-ajute
Cei ce se dau dovadă de virtute,
Bătând în toba marilor probleme
Ca să avem motive de-a ne teme.

Pe cei ce adevărul vor să spună
La zid îi pun prin zvonuri de minciună
Și le condamnă fapte inventate
De cei ce știu cum și-au făcut de toate.

De adevăr la prea puțini le pasă,
Firească e plecarea de acasă,
Nu mai avem, deloc, identitate,
Ne-am învățat cu pus de bețe-n roate.

Unii declară, orișicui, războaie,
Făcând, disprețuind, doar hărmălaie,
Punând îndemnuri mari, de îndoială
În mintea celor proști, deși cu școală.

Nepăsători la tot ce-nseamnă viață,
Îi tot gonesc pe cei ce mai și-nvață,
Sau pun, fără regrete, biruri multe
Când nu vrea țara vorba să le-asculte.

De câțiva ani e țara-n agonie...
Cât mai rezistă biata Românie
De-o hăituiesc toți proștii și străinii
Că nu mai pot trăi, în ea, nici câinii?

Vinovații, noi

Cu voia noastră ne-am bătut în cuie
Și ne-am închis cu lacăte deștepte
Să nu mai poată nimeni să îndrepte
Gândirea ce ni se arată șuie.

Ne-am sărăcit cu totul de cuvinte,
Înstrăinați cu-ntreaga noastră viața
Că ne-am pierdut privirile prin ceață
Spre cineva ce ne-ar mai ține minte.

Cu voia noastră, egoiști, prin casă
Ne învârtim, vorbind la telefoane,
Ori ne-ncordăm cu mâna pe butoane
Crezând c-avem idei ce ne apasă.

Murim, se pare, tot mai mulți deodată,
De prea puțini știuți trecem în moarte,
Ne-nghesuim plecării mai departe
Când ploaia vrea în geamuri să ne bată.

Viața ne-o știm cu multele-amănunte
Ce ne-au făcut să tot vorbim de sete,
Că n-au putut să treacă pe-ndelete,
Mici fantezii cu motivări mărunte,

Blocați între o ușă și-o fereastră,
Murim mereu și nimeni nu ne-aude,
Cu dor de oameni, uneori de rude,
De multe ori cu dor de viața noastră.

Foc de arderi

Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.

Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.

Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.

Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.

Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.

Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.

Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.

A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.

Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.

Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.

Vânturare de condiții

Se tot vântură prin lume
Mulți căutători de nume,
Vorbitori de limbă nouă
Ce dau vorba pe dindouă.

Printr-un fel de tălmăcire
Denumesc totul iubire,
Dând exemple felurite
Cu accente măsluite.

Omule fără credință

Spui că ai multă știință,

Dar, real, nu știi nimic.

Spui că-i rău sau că e bine

După cum ție-ți convine,

Dar nu vezi cât ești de mic.

Într-a vieții-ngăduire,
Fără de acoperire,
Vorba veche-n altă formă
E făcută a fi normă.

Spusa de nu-i înțeleasă
Neguri mari în urmă-i lasă,
Și vagi urme de-ndreptare
Printre semne de-ntrebare.

Omule ce ai credință,

Ai nevoie și de știință

Ca să poți să știi mai mult.

Între rău și între bine,

Omului nu îi convine

Să se-ncreadă în ocult.

Nou nu e nimic sub soare
Și nimic la întâmplare,
Învățând rosti cuvinte
Omul fără minte minte.

Când se simte a-i fi bine
Bate pe la porți străine,
Dând, oricui ascultă, veste
Despre ce-i el în poveste.

Omule fără onoare,

Nu ești cel dintâi sub soare,

Mulți ți-au fost înaintași.

Nu-i destul să spui cuvinte

Când nu spui ce ai în minte,

Vezi ce-n urmă poți să lași.

Dincolo de aparențe
Stau destule exigențe,
Multe, uneori puține,
Dinspre rău merg înspre bine.

Vorbe multe se dau zise
Ca idei de porți deschise
Omul însă le inchide
Încercând a le deschide.

Omule cu gânduri bune

De-ți găsești înțelepciune

Spune tot ce ai de spus.

Dacă însă n-ai ce zice,

Nu te ști morții complice,

Tu ești jos, Cerul e sus...

Cunoștință de urzeală

Vă știu și eu... mă las în voia sorții,
Fără-ncordare știu c-ajung departe,
Și nu mă-nfrâgeți voi, tocmiții morții,
Chiar dacă-mi joc mereu ultima carte.

Veniți spre vine veseli prefăcuți
Sperând să nu vă iau altfel în seamă,
La gândul ce-l aveți când prea tăcuți
Mă vreți umplut de-a neputinței teamă.

Vă este gândul nopții nemilos
Și fără omească-nțelepciune,
Punând la colț, oricum, fără folos
Pe cei împlinitori de fapte bune.

În mintea voastră nu știu clar ce sunt,
Dar ce-mi voiți eu simt, prin ce se-ntâmplă,
Întregul e, prin sine, amănunt,
Mereu țintit, precum un glonț în tâmplă.

Înspre folosul vostru, ca-ntr-n joc
Tot repetați și încâlciți cuvinte,
Ca să vedeți scântei ce îmi dau foc
Lipsindu-mă de tot ce am în minte.

În patul, ce vă este și altar,
La ceas de noapte, ori când cerul plânge,
Numiți trăirea cum n-aveți habar,
Voind să rupeți legături de sânge.

Că nu vă pasă nu e ceva nou,
Nici cine e lovit, nici ce urmează,
Ori că iubirea, pusă în cavou,
Ajunge un blestem ce devorează.

Vă știu prea bine, tot așa cum știu
Accentul ce îl puneți în urzeală,
Tocmai de-aceea, uneori vă scriu
Și vă arăt că mintea vă e goală.

Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.

Hotarul de istorii

Stau aici, în margine de țară
Unde noaptea se intrec cocoșii
Sa ne spuna ce ziceau strămoşii
Despre vremuri ce veni-vor iară...

Într-a nopții clipă de schimbare,
Când distanța-n neguri se topește,
Timpul amintirii se oprește
Într-un gând de puneri la-ncercare.

Orizontu-n neguri se-ngustează
Timpul devenind doar o poveste
Când "a fost" trece-n "va fi" și "este",
Și istorii, dur, denaturează.

Cioburi de trăiri se vor văzute
După valul care maluri spală,
Dând idei de-a vieții socoteală
Din vechimi altfel, necunoscute.

Prin contur ceva se definește
Ca un tot ce-a fost de folosință
Celor ce, cu multă iscusință,
Și-au dus traiul demn și vitejește.

Ei stau prin istorii pitrocite
Și idei, de multe ori sumare,
Când se amintește de hotare
Ori de teritorii cucerite.

Noaptea doar, când timpul nu veghează
Clipa razei cu priviri atente,
Prind contururi forme consistente,
Taina-n umbre nu se mai păstează.

Este noapte, veste dau cocoșii,
Din trei țări se-aud... Aceeași limbă...
Chiar și-așa istoria se schimbă
Să putem să știm ce-au fost strămoșii...

Încearcă, amintește-ți...

Prietenului de zeci de ani,

Liviu Marinescu

Încearcă, amintește-ți,

prietene, și spune

Ce adevăruri sacre

ții încă pe ascuns,

Că poate, fără veste,

să vină o minune

Și să-nțelegi că viața

nu-ți este-ndeajuns...

Privește-n spre departe

să vezi că în oglindă

Ești umbra unor vise

ce zici că le-ai uitat,

Dar ele-s împrejuru-ți

și fugi să nu te prindă

Mimând o mare grabă,

de mare-ntârziat.

Privește amănuntul

și-i caută repere

În tot ce îți oferă

ideea de prezent,

Ce ți-a rămas în urmă

tot vieții tale cere

Un drept de relevare

prin spusa-ți cu accent.

Nu-ți împăca orgoliul,

lăsând să te apese

Ceea ce vezi în juru-ți,

devreme-mbătrânit,

Că trecerea, prin vremuri,

chiar de nu vrei să-ți pese,

Tot te va face robu-i,

flămând și obosit.

Adună-ți adevărul,

fă-l clipă hotărâtă

În lupta cu-nțelegeri

ce nu-s cu rostul lor,

În lupta cu ideea

că lumea e urâtă

Și omul către viață

cu moartea e dator.

Încearcă, amintește-ți

idei de cotitură

Și ieși din îndoiala

în care gânduri ard,

Învinge-te-n războiul

dintre iubiri și ură

Să-ți ai redifinirea

definitiv stindard.

Perspectivă în derivă

Mă plimb prin București... Acest oraș
Nu-mi dă nici un motiv de perspectivă,
Ci doar mă simt că îi devin părtaș
În ducerea-i, cu lumea, în derivă.

Fugă-n continuu... fuga e reper,
Trecerii zilei printr-o altă noapte
Sedusă de concretul efemer
Ce nu dă timp trăirilor în fapte.

Văd oameni cu aspect de gânditori
Ce nu mai au nimic de luat în seamă,
Rutinei întru totul truditori,
Fixați în nesimțire fără teamă.

Și tot văzând mi-e greu să deslușesc
Ce, în perechi, pe unii îi adună,
Când zorii zilei veșnic îi gonesc
Spre tributare praguri de furtună.

Reperul unui minus infinit,
Ce-și depășește marja indecentă,
În orice așteptare-i regăsit,
Redefinit prin forma-i aparentă.

Efervescența marelui bazar
Stă chiar și-n umbra unor siluete,
De-ajung, complet convins, să mă declar,
Un rătăcit în limite concrete.

Și parcă merg aiurea, nu prea știu,
Când îmi va fi ajungerea firească
În vremea-n care timpul nu-i sicriu
Și omul poate viața să-și trăiască.

N-am țintă, n-am reper... nu am nimic,
Voința chiar o simt a-mi fi săracă,
Dar văd cum în absurduri mă implic
Lăsându-mi timpul în zadar să treacă...

Mă plimb prin Bucuresti... Acest oraș
Ce nu-mi oferă nici o perspectivă,
Însă mă face, vreau, nu vreau, părtaș
La multul dus al vieții în derivă.

Mereu nevoi

Avem nevoie de cultură,
Avem nevoie de idei,
În lumea ce cultiva ură
Și desfrânarea la femei!

Idei cu iz de simplă întâmplare
Vin și tot vin, de parcă-i un torent
Ce-și caută, ieșind la drumul mare,
Un viitor cu rostul elocvent.

Nu mai există nici un fel de lege,
Din toate câte oamenii-au făcut,
Și nici măcar un om ce înțelege
Că omul nu-i de dat cu împrumut.

Alegeri drepte toată lumea face
Convinsă de impuse conjuncturi,
Mizând pe bunăstare și pe pace
Și pe firescul multor aventuri.

Se-ntâmplă ce e dat să se întâmple,
Mai bine uneori, prea rău mereu,
Și albul ninge semne mari pe tâmple
La cei mereu uituci de Dumnezeu.

Se fac vânzări, se pun la socoteală
Idei servind plăcerii de moment
Cu preț fixat de simpla învoială
A vieții sub tipar de randament.

În lipsă de repere, calendare
Habotnicesc puținele idei
Ce tot mai rău împing spre desfrânare
Pe cele ce nu știu a fi femei.

Ascultata, motivat, tăcere

Pe tine, om, ce știi să taci, să minți,
Și te obligi să uiți, mânat de goană,
Te-ndemn să vezi de n-ai puroi în rană
Când pe nedrept arunci idei fierbinți.

Nu îți ascund, cuprins de îndoieli,
Te-ascult oricând, luându-ți-o-nainte,
Privind oglinzi ce răsucesc cuvinte
Prin tragedia mcilor greșeli.

Cândva-ntrebam, însă acum aștept
Să te încurci în propria ta grabă
Când spui ceva ca să te afli-n treabă
Strângând al lumii aer, tot, în piept.

Când mintea-și face rolul ei hidos
Tu uiți că ești frumos, uiți chiar toate,
Arăți, din tine, răul ce-l poți scoate,
Și-ajungi ca multe să le faci pe dos

M-am învățat să nu am tresăriri
La ceea ce tu crezi că dai de veste,
Că doar în vorbe, spuse ca poveste,
Mai poți să ai chiar simple împliniri.

Temeri nu-mi dai, îmi pare însa rău
De mult prea multa-ți goală căutare
Prin care rătăcești, plin de mirare,
Fără să vezi ceva în jurul tău.

Simple logici

În logici simple, fără de risipă,
Deja-s văzut ca mult căutător,
Chiar dacă par naiv pentru o clipă,
Mă recunosc având un singur dor.

În gesturi port frântura de dovadă
Că orice adevăr mi-am asumat,
Oricât s-ar vrea altceva să se vadă,
Oricât apar ca om controversat.

Făcând survol, din vorbe trec la fapte,
Bazat pe tot firescul omenesc,
De-o noapte îmi e dor, măcar de-o noapte,
Pe care omenește s-o trăiesc.

Prin lipsa ei normalul îmi lipsește,
Înlocuit de ducerea pe val
În amăgiri ce mintea îmi umbrește
Nemaiștiind de sunt, ori nu, real.

Nici gândul nu mă-ndeamnă spre ideea
Ce-a devenit al lumii laitmotiv
De a privi în mod abstract femeia
Întru folosul pur speculativ.

În căutarea mea deoc nu-ncape
Minciuna unui preț întru consum
Ca doar o clipă visele să-mi scape
Înspre absurdul unui simplu oarecum.

Cum timp nu am, privesc doar calea dreaptă
Esențele lipsite de-așteptări,
Când zvâcnetul dorințe nu așteaptă
Decât consensul clarelor urmări.

Dar vorbele,când se reduc la șoapte,
Devin ecoul singurului dor
De a trăi firesc măcar o noapte,
Să nu fiu vieți nicidecum dator...

Dovada despre mine

Caut aiurea prin bibliotecă,
Văd multe cărți... nu-mi vine să mai scriu,
Simțirea să mi-o pun ca ipotecă
Să pot avea, la moarte, un sicriu.

Atras am fost de știință... altă sferă
Ce-i prea văzută bilă de săpun
De cei lipsiți de minima voință
În a privi firescul oportun.

Osia lumii simt că este ruptă,
Motivu-i clar, nici drumul nu e drept,
Iar frânele, alunecând, se luptă
Cu legile ce-i sunt real concept.

Și lumea-mi spune că sunt rupt de toate,
Că important nu este ce-i știut,
E important să știi că nu se poate
Să nu te dai, chiar ca incult, bătut.

Dar chiar și-așa, tot aș mai vrea a face
Greșeala de a ști ce-i un întreg
Chiar dacă, în mod sigur, nu îmi place
Pe ignoranți să vreau să-i înțeleg.

De-aceea caut, caut cu privirea,
Și intru printre cărți ca într-un templu
În care rugăciune-mi e citirea
Ideii ce-i în drept să o contemplu.

Găsind greșeli îmi iau asupră-mi vina
Că nu am timp de-a face corecturi
În fața celor ce, visând lumina,
Caută umbra printre uscături.

Nu văd nicicum o cale de scăpare,
Nici n-am motiv alt drum de a-mi lua,
Un cineva vedea-va, la-ntâmplare,
Cărți ce s-au scris, trăind, de mâna mea.

Constatare de tăcere

De ce să știe toți ce e cu mine?...
Asta îmi spun și tocmai asta fac,
Nu spun că sunt bogat ori sunt sărac,
Nu spun că mi-este rău ori bine...

Ating idei ce dau, mereu, lumină,
În fuga-n care doar eu știu că fug,
Ori, de-i furtună, mai aprind un rug
Dând semn că am, pentru orice, o vină.

Și las vederii fapte importante
În stadiul cel mai mic, incipient
Ca cei ce vor să aibă variante
De-a crede în trecut ori în prezent.

Păstrez concretul fără limitare,
Prin amănunt să nu dau în vileag,
Nici că mi-e greu, nici ceva că mă doare,
Nici că adorm cu pasul pus pe prag.

Cui i-ar păsa de-aș da mereu de veste
Că simt, urcând, ce greu e să cobori,
Ori că, oricine, ce-i ajuns pe creste,
Știe ce-nseamnă să comiți erori?

Mi-e viața fără sprijin sau rezerve,
Fără de turme strânse-n jurul meu
Dar cu destui ce stau să mă observe
De-mi este drept al pașilor traseu.

Vorbirea chiar îmi este urmărită,
Interpretat îmi e ce scriu sau spun,
Că-n fel și chip, mereu redefinită,
Ar trebui să cred că sunt nebun.

N-am ce să fac, altfel nu-i dat să fie,
N-am cui să zic orice aș vrea să zic
Tăcerea-mi e și vis și fantezie,
Și-mi e destul, mai mult nu mă complic.

Noaptea în concert

În multe nopți speranțele mă cheamă
Sub panorama lunii, la concert
Când stelele visării fac reclamă
Și-i adormit al lumii țel incert.

Și-mi e plecarea, mai mereu, cu grabă,
Lăsându-mă să fiu ca un copil
Ce, neștiind lumescul, tot întreabă
Timp neavând de ducă-n inutil.

Îmi pare-a fi un fel de fantezie,
În care prea-puținul are preț
La limita căderii-n nebunie
Dublată de-al nebunilor dispreț.

Privind spre cer, în plinul miez de noapte,
Las simțul într-o clipă de răgaz
Dându-mi motiv, prin plânsul unei șoapte
Să trec de-al amintirilor zăgaz.

În lista cu erate și extreme
Stau, la vedere, unele-ndoieli
Ce par principiale teoreme
Și rezultat al multor socoteli.

Dar noaptea nu le face temenele,
Și șterge din efectul persistent
Apoi le spală ploile de stele
De orice alegoric argument.

Adorm în zori cu gândul, prins în vise,
Sedus de clipa marii veșnicii
Prin adevăruri ce îi sunt permise
Cu toată forma lor de fantezii.

Regret pentru întuneric

Urmele de rouă strălucesc,
Stelele spre înălțimi dispar,
Întuneric e, dar te găsesc,
Mi te dai și mi te iau ca dar.

Paturile lumii multe dorm,
Ori trosnesc lipsite de motiv,
N-am de ele timp, un dor enorm
Caută-nspre tine, posesiv.

Nici un fel de gânduri nu mai vin,
Toate au un pas bătut pe loc,
În ideea faptei ne susțin,
Și aprind al patimilor foc.

Umbrele atâtor mari păduri
Ne ascund de ochii curioși,
Ca să am vederii ochii-ți puri
Ce devin senini și luminoși.

Stau întins cu tine într-un vis
Și în ochii tăi spre cer privesc,
Acceptând că nu m-am contrazis
În contextul rostului lumesc.

Puncte cruciale, tu și eu,
Ne iubim real subconștient,
Că-n ceea ce suntem, mai mereu,
Fabricăm trecut fără prezent.

Lămpi s-au stins și neguri s-au aprins,
Umbrele sunt fără de contur,
Și te caut iar ca un învins
Ce își vrea revanșa în mod dur.

Îmi promit că tot te voi găsi,
Să te gust în cel mai clar concret,
Și, îmbrățișați, în noua zi,
Vom trăi cu-al zorilor regret.

Elementara recunoaștere

Iarăși e timpul cărților pe față
Altfel e totul, întru tot, pierdut,
Cu nici un viitor ci doar trecut
Și-acela prins deja în nori de ceață.

E vremea de întoarcere-n geneză,
La primul pas, la cel dintâi cuvânt,
Când toate cu putere-și iau avânt
Și nu își pun, prin îndoială, pază.

E iarăși cazul de a da vestire
Spre ceea ce acum suntem ajunși,
Chiar dacă-n ochii lumii prea ascunși,
În drumul către prag, spre nemurire.

Puțini ne știu și prea puțin se vede
Din tot ce-mi ești și ce constați că sunt
Când prin simțirea unui amănunt
Găsești motiv în viață a te-ncrede.

Chiar noi, cu noi, avem de dus o luptă,
Și-avem un altceva de învățat,
Să-mi fii femeie și să-ți fiu bărbat,
Uitând cât este lumea de coruptă.

Să nu ne fim, prin fapte, împotrivă,
Și-a nu avea, în vorbe, rost contrar,
A ne iubi, în sens elementar,
E calea de ieșire din derivă.

Și tot elementar, printr-o chemare,
Ai șansa de-a-ndrepta ce ai greșit
Pierzând orgoliul ce-l tot simți rănit
În fiecare clipă de-așteptare.

Cu mine, cu tine...

E greu, și recunosc cinstit, cu mine,
Sunt greu în frâie de a fi ținut,
Dar sunt și viitor cum sunt trecut,
Și mult mai greu e însă fără mine.

Am spus de-atâtea ori cum e cu tine
Și-am spus că fără tine ar fi greu,
Timpu-a trecut și asta spun mereu,
Atât de greu îmi fără de tine.

Nu-ți e ușor, o spui, să fii cu mine,
Sunt piedestal înalt și chiar reper,
Dar sunt și cel ce mai nimic nu-ți cer,
Și recunoști că mai ușor îți e cu mine.

Că îmi doresc, am spus, să fiu cu tine,
Și mi-ai tot fost trăirilor motiv,
O spun și-acum, excentric, emotiv,
Că-mi este dor de nopțile cu tine.

E complicat, eu știu, să fii cu mine,
Mereu, în minte am tot ce a fost,
Dar amintirea e și ea cu rost,
Mai complicat e totul fără mine.

Firesc e totul și ușor, cu tine,
Ideile, așa, mai multe-mi vin,
Iar sensul lor e clar și pe deplin,
Și-mi lasă timp mai mult să fiu cu tine.

Fără de sens ți-e viața lângă mine,
Când o compari cu ce-i în jurul tău,
Însă când vezi că mulți trăiesc doar rău
Plină de sens o vezi doar lângă mine.

Eu tot vorbesc, și tot vorbesc, de tine,
Și nici nu vreu ceva să mai ascund,
Că tu dai sens ideii când, profund,
Al veșniciei sunt, fiind în tine.

Exces de singurătate

Zi după zi și noapte după noapte,
Fiind mereu doar eu și viața mea,
Mi-aduc aminte un noian de fapte
Și-mi este dor, dar nu te pot vedea.

Câte ceva, din tot ce-a fost, îmi spune
Că nu îți este bine, cum tot spui,
Că prin întregul viselor comune
Te simți, de-atâtea ori, a nimănui.

Plecat nu sunt, sunt doar într-un departe
Căutător de sensuri și de rost,
Și revoltat pe tot ce ne desparte
Trecând mereu prezentul în "a fost".

Mă tot ascund în munții de tăcere,
Recunoscând că-mi este-atât de dor
Și nu mai am, de multe ori putere,
Să pun accent pe timpul viitor.

Ascuns de după vorbe și-amănunte,
Mă simt și eu că-s greu de înțeles,
De-ajunge-n întrebări să se confrunte
Minimul țel și pașii în exces.

Doar mie-mi spun și simpla repetare
Devine tot mai grea de suportat,
De nu mai pot să am deloc răbdare,
Că tot mă-ntreabă ce s-a întâmplat.

Un amalgam de stări nedescifrate
Mi-ajunge noaptea și în zori de zi
Fără de știre, să le pot combate,
Vin întrebări ce greu le pot opri.

Cum n-am răspunsuri tac și pentru mine,
Și-ncerc să fac ce trebuie să fac,
Dar și așa mi-e dor, mi-e dor de tine,
De a te ști, și-a-mi fi, un leac.

Restul comparativ

Din multele idei ce le-am avut,
În care te-arătai la fel ca mine,
O mult prea mare parte s-au pierdut,
Trecut doar au, doar el le aparține.

Aveai un gând, ziceai, înălțător,
Plin de esențe și continuare,
Denunțător al falsului decor
În care nu-i nimic la întâmplare.

Și te-arătai având mereu porniri
Spre fapte cu urmări fără tăgadă,
Simbol al unui vis de reveniri
La adevăr ca unică dovadă.

Noi, amândoi, absurdități zdrobind,
N-aveam idei deloc preconcepute,
Ne regăseam dorințe potolind
Prin forme doar de clipă cunoscute.

Mă mir și eu cum toate s-au schimbat,
De-au devenit cu totul virtuale,
Și ai căzut, din nou, într-un păcat
Ce te-a lăsat cu traume morale.

Totul e-acum descris a fi invers,
Configurat să-ți fie ție bine,
Ca să-ți creezi un soi de univers
În lumea ce o știi că-ți aparține.

Cu tine-i clar, nimic nu pot să fac
Decât un târg de indecente fapte,
Dorinței să ne fim un simplu leac,
Fie că-i miez de zi sau miez de noapte.

Pricepere deplină știu că ai,
Fără să vrei a ști de renunțare,
Convinsă că al nopților alai
Sunt clar consens al clipei de-nălțare.

Putem fi doar numiți cei doi amanți
Ce-și satisfac instincte și dorințe,
Clar potriviți, deloc extravaganți
Mânați de mari, comune, năzuințe.

Îți sunt sortit spre tot ce ai nevoie,
Și dată-mi ești nevoii panaceu,
Ca-ntotdeauna, doar din bunăvoie,
Să mi te vrei și să te am doar eu.

Văzător prin vise

Spun unii că din vise află multe,
Și visul vine pur întâmplător,
Spre cei ce pot altfel să în asculte,
În trecerea-i mereu spre viitor.

Pornit din minte și ajuns în minte
Cuvântul are rol fără cusur,
Și, chiar mai mult, ia faptei înainte
Făcând-o vinovată de sperjur.

Visez și eu, uitând să îmi fac vise,
Văzând văd cuvintele vorbind,
Văzând mințite faptele promise,
Și tot mai mult, pe tot mai mulți, mințind.

Mai mult de-atât, în vise mi se-arată
Pe cei aleși a-mi fi trimis reper,
Avându-și mintea, prin nevoi, curată,
Și sufletul căutător spre cer.

Vorbire fac și nu își au motive
Într-un banal și simplu interes,
Și îmi vestesc sintagmele native
Ce mi se-aruncă, zilnic, în exces.

Cuvintele mă dor și-s dureroase,
Contrariind al faptelor firesc,
Foloasele schimbându-le-n ponoase
Cu iz răzbunător, neomenesc.

Alții le spun pe cele ce-s ușoare,
Din vise știu ce încă-mi e ascuns,
Din ele-mi vin idei întâmplătoare
Ca întrebări pornite din răspuns.

Eu nu mai spun, dar visele-mi spun multe,
Și aflu multe chiar întâmplător,
Le spun și eu celor ce vor s-asculte,
Dar mulți îmi spus că-s visător.