joi, 3 decembrie 2020

De-a dreptul ca ocol

Puțini sunt azi cei ce mai știu de mine
Tot mai puțini ce spun că mă cunosc,
Și mulți sunt cei ce cred că îmi e bine,
Dar nu sunt drept, nu vreau să recunosc...

E drept, o spun și eu, chiar am o vină,
Lăsându-i să devină vinovați
De mult prea multa lipsă de lumină
În care stau, de adevăr uitați.

De-atâția ani, de mult prea multă vreme
Zi după zi, prin soartă merg pe jos,
Uitând să văd că mâine-i cu probleme
Și nici o faptă nu e de prisos.

Prieten nu-s cu lauda deșartă,
Și nici măcar cu vorba spusă-n plus
De cei căutători de-o altă ceartă
Ca să se-arate ei privind de sus.

Drumul mi-l merg oriunde el mă duce,
Chiar dacă orizontu-i necuprins
E totdeauna prag şi o răscruce
Deasupra unui rug mereu aprins.

Făcând ocoluri aș tot da de veste
Și n-aș mai da motive de-ntrebări
Celor ce fac din viața mea poveste,
Văzându-mă mergând pe trei cărări.

Găsindu-și ei trăirea pe oriunde,
Îmi pun în seamă fapte fel de fel,
Sperând că pot de ei a se ascunde
Când mă citează ca și rău model.

Azi însă fac schimbări imperative,
Dezamăgesc și chiar mă dau de gol,
Nu-s fabricant de gânduri și motive,
Ca să îmi țin și viața sub control.

Trăiesc cu bucurie orice clipă,
Și-o las să-și aibă rostul ei deplin,
Îmi interzic ideea de risipă
Încrezător în soartă și destin.

marți, 27 octombrie 2020

Cuvenitele detalii

A fost nevoie vieții să-ți exist
Să-ți ai dorință să mă simți în tine,
Dovadă că eu timpului rezist,
Tu să îmi fii, așa cum se cuvine.

Nu s-au putut să fie, în trecut,
Destul de multe fapte de izbândă
Ca să nu-ți fiu eu, azi, alt început
Neplătitor de vamă ori dobândă.

Am apărut cu totu-ntâmplător,
Contrazicând a minții fadă lege,
Fiindu-ți eu, la rândul meu dator
Mai mult decât se poate înțelege.

Din mici detalii, fără de motiv,
Așa cum o idee-i definită,
S-a dat trăirii rost imperativ
Ca să te ai, pe tine, regăsită.

M-ai căutat, fără să știi ce faci,
Fără să ai îndemn de căutare,
Nebănuind că-i vremea să te-mpaci
Cu gându c-ai să fii nemuritoare.

Îți sunt însemn, iar tu îmi ești consemn
Al timpului ce nu se mai grăbește
Ci doar declară sobru și solemn
Că-nspre trăiri un drum ne dăruiește.

Nevoia existenței o resimți
Chiar dacă nu-nțelegi de unde vine,
Dar prin concretul ce-l consimți
Prea bine-ți știi nevoia ta de mine.

miercuri, 22 iulie 2020

Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

luni, 20 iulie 2020

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

miercuri, 15 aprilie 2020

Fără control

Nu e nimic, nimic întâmplător,
E totul pregătit de multă vreme,
Când mulți credeau, gândind în mintea lor
Că n-au de ce, cummva, a se mai teme.

Plătim acum, cu temeri, un miraj
Ce ne-a schimbat ideea de credință,
În necredință dându-ne curaj
De a numi absurdu biruință.

Siguri am fost, acum suntem uitați
De visele mânjite cu otravă
Ce ne-arătau că suntem nepătați
Și totdeauna mândri de ispravă.

Ne dovedim, mereu, că suntem lași
Buni de îndem la ceartă și la ură
Și murdărim pe cei ce sunt rămași
La judecăți cu logici și măsură.

Mintea-și dorește multe cuceriri,
Dorind să ia destinul sub tutelă
În numele meschinei rânduiri
Ce definește viața pe cartelă.

Cum nimeni nu-i născut a fi supus,
Revolta e normală și firească,
Chiar timpul ce se vrea mereu redus
Ostentativ, nu vrea să se oprească.

Cred unii că au totul sub control,
Și doar ideea lor e importantă,
Îndeajuns fiind un protocol
Pentru postura lor determinantă.

Dar nu-i nimic, nimic întâmplător,
Oricâte s-ar dori a fi dileme,
Au toate rost și au un loc al lor,
E totul pregătit de multă vreme...

sâmbătă, 21 martie 2020

Veac murdar

Veacul acesta e născut murdar,
Plin de ideea vieții dusă-n fugă
Și mult prea multa trecere-n zadar
A celor ce-și acceptă rost de slugă.

Mai mult ca baltă-mi pare, și nu lac,
În care vin reziduri în puhoaie
Și sus, pe maluri, stau nebuni ce zac
Cu bucurii privind înspre gunoaie.

Ape curate nu se vor curgând,
Nu-și au motiv de-amestec la-ntâmplare,
Știind că n-au nebunii nici un gând
De-a accepta că orizontu-i mare.

Și sunt destui nebuni... Mai sunt și proști
Ce balta și-au făcut-o scăldătoare
Stând și-așteptând, la fel ca niște cloști,
Ordin de zi cu mersul pe picioare.

Schimbarea e clamată zi de zi,
De conținut puțin, dar mult de formă,
Dar tot mai mulți refuză a gândi
Că tânguiala nu e o reformă.

Iar balta se mărește tot mai mult,
Scăldatu-n ea a devenit o modă,
Emblema unui veac dorit ocult
De cei ce cred că viața-i incomodă.

Înalte maluri cad, sau chiar se scurg,
Noroiu-n valuri să se tot sporească,
Amestecând al zilelor amurg
Cu hoituri ce nu vor să putrească.

Și aerul, în jur, e tot mai greu,
Puțini mai sunt ce pot să îl respire,
E doar un fum, un nedorit deșeu
Bun ca reper de rară amintire.

sâmbătă, 7 martie 2020

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...