Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

Lozincardele modele

A venit o vreme-a nebuniei,
Vremea când e totul cenzurat,
Cu dovezi ce dau puteri mâniei
Fără un motiv argumentat.

Nu e loc de minime-nțelegeri,
Folosite-s dublele măsuri
Și se fac, prin judecăți alegeri
Cu accent voit pe-ntorsături.

Fără de răbdare, pe modele
Se croiesc absurde fantezii,
Stipulând concluzii despre stele
Și lumina zorilor târzii.

Nimeni, către nimeni, nu ia seama,
Toți și-arogă titluri din belsug,
Doritori să le impună teama
Celor puși, de cei ca ei, în jug.

Libertatea-i formă de lozincă
Bună de-a aduce lămuriri
Celor ce-s vlădică ori opincă,
Dar își vor urgente-mbogățiri.

Unii cer, dacă se vrea o pâine,
Obidind cu multe întrebări,
Să se dea dovadă că pe mâine
Nu există alte așteptări.

Cei ce au, tot mai puțin le pasă
Că nimic nu e definitiv,
Că aici, chiar dacă au o casă,
Viața-și au ca gest ultimativ.

Omenia tot mai multe lipsește
Mai deloc nu-și are voitori,
Se trăiește tot mai nebunește,
Mulți se cred, oricum, nemuritori.

Înzăpezire prin motiv

Mă-nzăpezesc de dragul

ideii că trăiesc,

Această nouă iarnă

venită-i să dea veste

Că totul se întâmplă,

nu-i vorba de poveste,

Teribiliștii lumii

deloc nu mai sporesc.

Văd prin pădure brazii

ce seamănă cu noi,

Trăgând mereu speranța

spre cerul plin de stele,

Îngreunați de albul

zăpezilor rebele

Ce pun decor de umbre

peste firești nevoi.

Îmi pot lăsa privirea,

fugind spre orizont,

Spre lumi cu mult mai calde,

de-ar vrea chiar să se ducă,

Când simt că-ndepărtarea

începe să-mi seducă

Tăria hotărârii

de-a nu trăi-n afront.

În fuga ce-o grăbește

nu-și vrea pierdut un rost,

Oricât nu se mai poate

vorbi de o oprire,

De-a aduna de toate,

și-a pune-n amintire

Destule evidențe

ce iarăși sunt ce-au fost.

Las urme de troiene

ce schimbă, grabnic, tot,

Pierzându-se uitarea

de-o simplă-nzăpezire,

Par unii să-nțeleagă

trăirea în iubire,

Iar alții, după vorbe,

căderea mea de tot.

O poziție în opoziție

Simt cum timpul iar mă ia la rost
Că stau prins de veșnica-i rutină
Și accept mereu să fiu de vină
Pierzător de clipe ce au fost.

Nu am cum să fiu nepăsător,
Chiar nici mie starea nu îmi place,
Nici dacă mă mint nu stau în pace,
Tot înspre neliniști mă cobor.

Mă pândesc iluzii și negări
Ce motivul și-l găsesc în mine,
Neștiind să spun ce nu-mi convine,
Ori având prea multe așteptări.

Și, mai mult, cu un aspect ciudat,
Vin trăiri ce par că tot îmi scapă,
Neputându-mi gândul să priceapă
Cât de mult în ele-s implicat.

Timpul fuge, zic și eu că fug,
Trecerea i-o văd fulgerătoare,
Și, oricât eu spun că nu mă doare,
Simt că nerăbdării mă subjug.

Teamă nu mai am, dar n-am motiv
Să aștept o cruntă fantezie
Ce mi-ar da motiv să fiu eu, mie,
Țintă și aspect introspectiv.

Nerepetând...

O dată ți-am mai spus și e de-ajuns,
Suntem ținuți în loc de-un miez de noapte,
Ce doar prin noi va fi un clar răspuns
Când vom uita a ne opri la fapte.

Nu tu mă chemi, la fel eu nu te chem,
Dar ne suntem, că vrem, ori nu, chemare,
Că viețile ne sunt într-un tandem,
Și n-avem altă cale de scăpare.

Drumul ce-l am e-ascuns la tine-n vis,
Iar calea ta e-n gândul ce m-apasă
Și despărțiți trăim în compromis
Fără de-al vieții rost și fără casă.

Avem de toate, de nimic în plus
N-avem nevoie-n drumul spre lumină
Ci doar de fapte ce le știi... Ți-am spus
Când te-ntrebai de ai o altă vină.

O taină mult prea mare ne e prag,
Venim cu ea din vremuri de ispite
Când ne spuneam că timpul e pribeag
Iar noi îi dăm motiv să ne evite.

Suntem surprinși de viață, dar putem
Să ne-amintim, prin minima simțire,
Că dat ne e să fim într-un tandem
Ce-i dat, așa, să fie-ntru pornire.

Urcăm în doi, altfel ne coborâm,
Lipsiți de motivare ori dovadă,
Așa cum azi, vezi bine, ne târâm
Puțini fiind cei care vor să creadă.

Și tot ce-am spus, de n-a fost înțeles,
S-a tot zbătut în lipsuri și tăcere,
Dar a rămas cu-același interes
De-a ne urni din marea-ntârziere.

Pustiu de peron

Peronul gării e deja pustiu...
Te-ai încrezut, spunându-ți cu mândrie,
Că nu e niciodată prea târziu
Și trenul, pentru tine, întârzie...

Acum alergi voind cumva să vezi
Cât de departe-ai fi putut ajunge
În timpu-n care tu voiai să crezi
Că adevărul vei putea disjunge.

Tot propuneai idei fără contur
Sărbătorind victorii fanteziste,
Uitând să vezi ce ai, de fapt, în jur,
Că rolul mult prea mult n-o să-ți reziste.

Trenu-i plecat și sunt cu el plecat,
Trecut am fost cu el peste hotare,
Prin alte gări deja am înnoptat,
Și știu că lumea-mi este încă mare.

N-am stat, precum credeai, să mai aștept
Nehotărârea ta să hotărască
Dacă e drept sau dacă nu e drept
Timpul plecării-n loc să se oprească.

Din mers, trecând grăbit, te-am mai văzut,
Făcându-te că prea puțin îți pasă
De ceea ce spun toți că e văzut
La tine-n fapte și la tine-n casă.

În multe nopți ce le-am avut cu rost,
Prin adevărul faptelor concrete,
M-am regăsit pe mine, cel ce-am fost,
Iarăși capabil de idei complete.

Peronul gării e deja pustiu...
Acum alergi ca să mă poți ajunge...
Nu poți s-accepți că-i, totuși, prea târziu...
Mândria, în neant o să te-alunge...