Exces de singurătate

Zi după zi și noapte după noapte,
Fiind mereu doar eu și viața mea,
Mi-aduc aminte un noian de fapte
Și-mi este dor, dar nu te pot vedea.

Câte ceva, din tot ce-a fost, îmi spune
Că nu îți este bine, cum tot spui,
Că prin întregul viselor comune
Te simți, de-atâtea ori, a nimănui.

Plecat nu sunt, sunt doar într-un departe
Căutător de sensuri și de rost,
Și revoltat pe tot ce ne desparte
Trecând mereu prezentul în "a fost".

Mă tot ascund în munții de tăcere,
Recunoscând că-mi este-atât de dor
Și nu mai am, de multe ori putere,
Să pun accent pe timpul viitor.

Ascuns de după vorbe și-amănunte,
Mă simt și eu că-s greu de înțeles,
De-ajunge-n întrebări să se confrunte
Minimul țel și pașii în exces.

Doar mie-mi spun și simpla repetare
Devine tot mai grea de suportat,
De nu mai pot să am deloc răbdare,
Că tot mă-ntreabă ce s-a întâmplat.

Un amalgam de stări nedescifrate
Mi-ajunge noaptea și în zori de zi
Fără de știre, să le pot combate,
Vin întrebări ce greu le pot opri.

Cum n-am răspunsuri tac și pentru mine,
Și-ncerc să fac ce trebuie să fac,
Dar și așa mi-e dor, mi-e dor de tine,
De a te ști, și-a-mi fi, un leac.