Concluzii prin precedente

De-atâtea precedente n-avem loc,
Mințim mai mult ca să uităm de ele,
Însă minciuna e doar gaz pe foc
Și focul urcă repede spre stele.

Nici timp n-avem să definim un gând
Ca singură direcție firească
Chiar dacă focul bâjbâie arzând
O altă cale vieții să găsească.

Trăim un ideal fără cusur,
În care toate au finalitate,
Punând o mărginire pe contur,
Fixând-o ca repere de dreptate.

Vorba de ieri devine un cuțit
Înfipt până-n prăsele chiar în rană
Când adevărul, cumva ciopârțit,
Se vrea a fi condiție umană.

Iar lanțul când se strânge, prin efect
Al deturnării țintelor fixate,
Apare convulsivul circumspect
Ce, mai degrabă, pune bețe-n roate.

Iar timpul e, arzând mocnit, fitil
În prea puțina-i logică măsură,
Care devine, brusc, un foc ostil
Și dă urmării altă anvergură.

Concluzia rămâne un ocol
În care adevăru-i fără formă,
Contrând tendința de-a cădea în gol
Cu motivare amplă, de reformă.

Și toate se întorc, prin precedent,
La cea dintâi, fără motiv, greșeală,
Văzută ca un simplu accident
Ce n-are cum să ceară socoteală.