Hotarul de istorii

Stau aici, în margine de țară
Unde noaptea se intrec cocoșii
Sa ne spuna ce ziceau strămoşii
Despre vremuri ce veni-vor iară...

Într-a nopții clipă de schimbare,
Când distanța-n neguri se topește,
Timpul amintirii se oprește
Într-un gând de puneri la-ncercare.

Orizontu-n neguri se-ngustează
Timpul devenind doar o poveste
Când "a fost" trece-n "va fi" și "este",
Și istorii, dur, denaturează.

Cioburi de trăiri se vor văzute
După valul care maluri spală,
Dând idei de-a vieții socoteală
Din vechimi altfel, necunoscute.

Prin contur ceva se definește
Ca un tot ce-a fost de folosință
Celor ce, cu multă iscusință,
Și-au dus traiul demn și vitejește.

Ei stau prin istorii pitrocite
Și idei, de multe ori sumare,
Când se amintește de hotare
Ori de teritorii cucerite.

Noaptea doar, când timpul nu veghează
Clipa razei cu priviri atente,
Prind contururi forme consistente,
Taina-n umbre nu se mai păstează.

Este noapte, veste dau cocoșii,
Din trei țări se-aud... Aceeași limbă...
Chiar și-așa istoria se schimbă
Să putem să știm ce-au fost strămoșii...

Încearcă, amintește-ți...

Prietenului de zeci de ani,

Liviu Marinescu

Încearcă, amintește-ți,

prietene, și spune

Ce adevăruri sacre

ții încă pe ascuns,

Că poate, fără veste,

să vină o minune

Și să-nțelegi că viața

nu-ți este-ndeajuns...

Privește-n spre departe

să vezi că în oglindă

Ești umbra unor vise

ce zici că le-ai uitat,

Dar ele-s împrejuru-ți

și fugi să nu te prindă

Mimând o mare grabă,

de mare-ntârziat.

Privește amănuntul

și-i caută repere

În tot ce îți oferă

ideea de prezent,

Ce ți-a rămas în urmă

tot vieții tale cere

Un drept de relevare

prin spusa-ți cu accent.

Nu-ți împăca orgoliul,

lăsând să te apese

Ceea ce vezi în juru-ți,

devreme-mbătrânit,

Că trecerea, prin vremuri,

chiar de nu vrei să-ți pese,

Tot te va face robu-i,

flămând și obosit.

Adună-ți adevărul,

fă-l clipă hotărâtă

În lupta cu-nțelegeri

ce nu-s cu rostul lor,

În lupta cu ideea

că lumea e urâtă

Și omul către viață

cu moartea e dator.

Încearcă, amintește-ți

idei de cotitură

Și ieși din îndoiala

în care gânduri ard,

Învinge-te-n războiul

dintre iubiri și ură

Să-ți ai redifinirea

definitiv stindard.

Perspectivă în derivă

Mă plimb prin București... Acest oraș
Nu-mi dă nici un motiv de perspectivă,
Ci doar mă simt că îi devin părtaș
În ducerea-i, cu lumea, în derivă.

Fugă-n continuu... fuga e reper,
Trecerii zilei printr-o altă noapte
Sedusă de concretul efemer
Ce nu dă timp trăirilor în fapte.

Văd oameni cu aspect de gânditori
Ce nu mai au nimic de luat în seamă,
Rutinei întru totul truditori,
Fixați în nesimțire fără teamă.

Și tot văzând mi-e greu să deslușesc
Ce, în perechi, pe unii îi adună,
Când zorii zilei veșnic îi gonesc
Spre tributare praguri de furtună.

Reperul unui minus infinit,
Ce-și depășește marja indecentă,
În orice așteptare-i regăsit,
Redefinit prin forma-i aparentă.

Efervescența marelui bazar
Stă chiar și-n umbra unor siluete,
De-ajung, complet convins, să mă declar,
Un rătăcit în limite concrete.

Și parcă merg aiurea, nu prea știu,
Când îmi va fi ajungerea firească
În vremea-n care timpul nu-i sicriu
Și omul poate viața să-și trăiască.

N-am țintă, n-am reper... nu am nimic,
Voința chiar o simt a-mi fi săracă,
Dar văd cum în absurduri mă implic
Lăsându-mi timpul în zadar să treacă...

Mă plimb prin Bucuresti... Acest oraș
Ce nu-mi oferă nici o perspectivă,
Însă mă face, vreau, nu vreau, părtaș
La multul dus al vieții în derivă.

Mereu nevoi

Avem nevoie de cultură,
Avem nevoie de idei,
În lumea ce cultiva ură
Și desfrânarea la femei!

Idei cu iz de simplă întâmplare
Vin și tot vin, de parcă-i un torent
Ce-și caută, ieșind la drumul mare,
Un viitor cu rostul elocvent.

Nu mai există nici un fel de lege,
Din toate câte oamenii-au făcut,
Și nici măcar un om ce înțelege
Că omul nu-i de dat cu împrumut.

Alegeri drepte toată lumea face
Convinsă de impuse conjuncturi,
Mizând pe bunăstare și pe pace
Și pe firescul multor aventuri.

Se-ntâmplă ce e dat să se întâmple,
Mai bine uneori, prea rău mereu,
Și albul ninge semne mari pe tâmple
La cei mereu uituci de Dumnezeu.

Se fac vânzări, se pun la socoteală
Idei servind plăcerii de moment
Cu preț fixat de simpla învoială
A vieții sub tipar de randament.

În lipsă de repere, calendare
Habotnicesc puținele idei
Ce tot mai rău împing spre desfrânare
Pe cele ce nu știu a fi femei.

Ascultata, motivat, tăcere

Pe tine, om, ce știi să taci, să minți,
Și te obligi să uiți, mânat de goană,
Te-ndemn să vezi de n-ai puroi în rană
Când pe nedrept arunci idei fierbinți.

Nu îți ascund, cuprins de îndoieli,
Te-ascult oricând, luându-ți-o-nainte,
Privind oglinzi ce răsucesc cuvinte
Prin tragedia mcilor greșeli.

Cândva-ntrebam, însă acum aștept
Să te încurci în propria ta grabă
Când spui ceva ca să te afli-n treabă
Strângând al lumii aer, tot, în piept.

Când mintea-și face rolul ei hidos
Tu uiți că ești frumos, uiți chiar toate,
Arăți, din tine, răul ce-l poți scoate,
Și-ajungi ca multe să le faci pe dos

M-am învățat să nu am tresăriri
La ceea ce tu crezi că dai de veste,
Că doar în vorbe, spuse ca poveste,
Mai poți să ai chiar simple împliniri.

Temeri nu-mi dai, îmi pare însa rău
De mult prea multa-ți goală căutare
Prin care rătăcești, plin de mirare,
Fără să vezi ceva în jurul tău.

Simple logici

În logici simple, fără de risipă,
Deja-s văzut ca mult căutător,
Chiar dacă par naiv pentru o clipă,
Mă recunosc având un singur dor.

În gesturi port frântura de dovadă
Că orice adevăr mi-am asumat,
Oricât s-ar vrea altceva să se vadă,
Oricât apar ca om controversat.

Făcând survol, din vorbe trec la fapte,
Bazat pe tot firescul omenesc,
De-o noapte îmi e dor, măcar de-o noapte,
Pe care omenește s-o trăiesc.

Prin lipsa ei normalul îmi lipsește,
Înlocuit de ducerea pe val
În amăgiri ce mintea îmi umbrește
Nemaiștiind de sunt, ori nu, real.

Nici gândul nu mă-ndeamnă spre ideea
Ce-a devenit al lumii laitmotiv
De a privi în mod abstract femeia
Întru folosul pur speculativ.

În căutarea mea deoc nu-ncape
Minciuna unui preț întru consum
Ca doar o clipă visele să-mi scape
Înspre absurdul unui simplu oarecum.

Cum timp nu am, privesc doar calea dreaptă
Esențele lipsite de-așteptări,
Când zvâcnetul dorințe nu așteaptă
Decât consensul clarelor urmări.

Dar vorbele,când se reduc la șoapte,
Devin ecoul singurului dor
De a trăi firesc măcar o noapte,
Să nu fiu vieți nicidecum dator...