Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.