Dovada despre mine

Caut aiurea prin bibliotecă,
Văd multe cărți... nu-mi vine să mai scriu,
Simțirea să mi-o pun ca ipotecă
Să pot avea, la moarte, un sicriu.

Atras am fost de știință... altă sferă
Ce-i prea văzută bilă de săpun
De cei lipsiți de minima voință
În a privi firescul oportun.

Osia lumii simt că este ruptă,
Motivu-i clar, nici drumul nu e drept,
Iar frânele, alunecând, se luptă
Cu legile ce-i sunt real concept.

Și lumea-mi spune că sunt rupt de toate,
Că important nu este ce-i știut,
E important să știi că nu se poate
Să nu te dai, chiar ca incult, bătut.

Dar chiar și-așa, tot aș mai vrea a face
Greșeala de a ști ce-i un întreg
Chiar dacă, în mod sigur, nu îmi place
Pe ignoranți să vreau să-i înțeleg.

De-aceea caut, caut cu privirea,
Și intru printre cărți ca într-un templu
În care rugăciune-mi e citirea
Ideii ce-i în drept să o contemplu.

Găsind greșeli îmi iau asupră-mi vina
Că nu am timp de-a face corecturi
În fața celor ce, visând lumina,
Caută umbra printre uscături.

Nu văd nicicum o cale de scăpare,
Nici n-am motiv alt drum de a-mi lua,
Un cineva vedea-va, la-ntâmplare,
Cărți ce s-au scris, trăind, de mâna mea.

Constatare de tăcere

De ce să știe toți ce e cu mine?...
Asta îmi spun și tocmai asta fac,
Nu spun că sunt bogat ori sunt sărac,
Nu spun că mi-este rău ori bine...

Ating idei ce dau, mereu, lumină,
În fuga-n care doar eu știu că fug,
Ori, de-i furtună, mai aprind un rug
Dând semn că am, pentru orice, o vină.

Și las vederii fapte importante
În stadiul cel mai mic, incipient
Ca cei ce vor să aibă variante
De-a crede în trecut ori în prezent.

Păstrez concretul fără limitare,
Prin amănunt să nu dau în vileag,
Nici că mi-e greu, nici ceva că mă doare,
Nici că adorm cu pasul pus pe prag.

Cui i-ar păsa de-aș da mereu de veste
Că simt, urcând, ce greu e să cobori,
Ori că, oricine, ce-i ajuns pe creste,
Știe ce-nseamnă să comiți erori?

Mi-e viața fără sprijin sau rezerve,
Fără de turme strânse-n jurul meu
Dar cu destui ce stau să mă observe
De-mi este drept al pașilor traseu.

Vorbirea chiar îmi este urmărită,
Interpretat îmi e ce scriu sau spun,
Că-n fel și chip, mereu redefinită,
Ar trebui să cred că sunt nebun.

N-am ce să fac, altfel nu-i dat să fie,
N-am cui să zic orice aș vrea să zic
Tăcerea-mi e și vis și fantezie,
Și-mi e destul, mai mult nu mă complic.

Noaptea în concert

În multe nopți speranțele mă cheamă
Sub panorama lunii, la concert
Când stelele visării fac reclamă
Și-i adormit al lumii țel incert.

Și-mi e plecarea, mai mereu, cu grabă,
Lăsându-mă să fiu ca un copil
Ce, neștiind lumescul, tot întreabă
Timp neavând de ducă-n inutil.

Îmi pare-a fi un fel de fantezie,
În care prea-puținul are preț
La limita căderii-n nebunie
Dublată de-al nebunilor dispreț.

Privind spre cer, în plinul miez de noapte,
Las simțul într-o clipă de răgaz
Dându-mi motiv, prin plânsul unei șoapte
Să trec de-al amintirilor zăgaz.

În lista cu erate și extreme
Stau, la vedere, unele-ndoieli
Ce par principiale teoreme
Și rezultat al multor socoteli.

Dar noaptea nu le face temenele,
Și șterge din efectul persistent
Apoi le spală ploile de stele
De orice alegoric argument.

Adorm în zori cu gândul, prins în vise,
Sedus de clipa marii veșnicii
Prin adevăruri ce îi sunt permise
Cu toată forma lor de fantezii.

Regret pentru întuneric

Urmele de rouă strălucesc,
Stelele spre înălțimi dispar,
Întuneric e, dar te găsesc,
Mi te dai și mi te iau ca dar.

Paturile lumii multe dorm,
Ori trosnesc lipsite de motiv,
N-am de ele timp, un dor enorm
Caută-nspre tine, posesiv.

Nici un fel de gânduri nu mai vin,
Toate au un pas bătut pe loc,
În ideea faptei ne susțin,
Și aprind al patimilor foc.

Umbrele atâtor mari păduri
Ne ascund de ochii curioși,
Ca să am vederii ochii-ți puri
Ce devin senini și luminoși.

Stau întins cu tine într-un vis
Și în ochii tăi spre cer privesc,
Acceptând că nu m-am contrazis
În contextul rostului lumesc.

Puncte cruciale, tu și eu,
Ne iubim real subconștient,
Că-n ceea ce suntem, mai mereu,
Fabricăm trecut fără prezent.

Lămpi s-au stins și neguri s-au aprins,
Umbrele sunt fără de contur,
Și te caut iar ca un învins
Ce își vrea revanșa în mod dur.

Îmi promit că tot te voi găsi,
Să te gust în cel mai clar concret,
Și, îmbrățișați, în noua zi,
Vom trăi cu-al zorilor regret.

Elementara recunoaștere

Iarăși e timpul cărților pe față
Altfel e totul, întru tot, pierdut,
Cu nici un viitor ci doar trecut
Și-acela prins deja în nori de ceață.

E vremea de întoarcere-n geneză,
La primul pas, la cel dintâi cuvânt,
Când toate cu putere-și iau avânt
Și nu își pun, prin îndoială, pază.

E iarăși cazul de a da vestire
Spre ceea ce acum suntem ajunși,
Chiar dacă-n ochii lumii prea ascunși,
În drumul către prag, spre nemurire.

Puțini ne știu și prea puțin se vede
Din tot ce-mi ești și ce constați că sunt
Când prin simțirea unui amănunt
Găsești motiv în viață a te-ncrede.

Chiar noi, cu noi, avem de dus o luptă,
Și-avem un altceva de învățat,
Să-mi fii femeie și să-ți fiu bărbat,
Uitând cât este lumea de coruptă.

Să nu ne fim, prin fapte, împotrivă,
Și-a nu avea, în vorbe, rost contrar,
A ne iubi, în sens elementar,
E calea de ieșire din derivă.

Și tot elementar, printr-o chemare,
Ai șansa de-a-ndrepta ce ai greșit
Pierzând orgoliul ce-l tot simți rănit
În fiecare clipă de-așteptare.