De-a dreptul ca ocol

Puțini sunt azi cei ce mai știu de mine
Tot mai puțini ce spun că mă cunosc,
Și mulți sunt cei ce cred că îmi e bine,
Dar nu sunt drept, nu vreau să recunosc...

E drept, o spun și eu, chiar am o vină,
Lăsându-i să devină vinovați
De mult prea multa lipsă de lumină
În care stau, de adevăr uitați.

De-atâția ani, de mult prea multă vreme
Zi după zi, prin soartă merg pe jos,
Uitând să văd că mâine-i cu probleme
Și nici o faptă nu e de prisos.

Prieten nu-s cu lauda deșartă,
Și nici măcar cu vorba spusă-n plus
De cei căutători de-o altă ceartă
Ca să se-arate ei privind de sus.

Drumul mi-l merg oriunde el mă duce,
Chiar dacă orizontu-i necuprins
E totdeauna prag şi o răscruce
Deasupra unui rug mereu aprins.

Făcând ocoluri aș tot da de veste
Și n-aș mai da motive de-ntrebări
Celor ce fac din viața mea poveste,
Văzându-mă mergând pe trei cărări.

Găsindu-și ei trăirea pe oriunde,
Îmi pun în seamă fapte fel de fel,
Sperând că pot de ei a se ascunde
Când mă citează ca și rău model.

Azi însă fac schimbări imperative,
Dezamăgesc și chiar mă dau de gol,
Nu-s fabricant de gânduri și motive,
Ca să îmi țin și viața sub control.

Trăiesc cu bucurie orice clipă,
Și-o las să-și aibă rostul ei deplin,
Îmi interzic ideea de risipă
Încrezător în soartă și destin.

Cuvenitele detalii

A fost nevoie vieții să-ți exist
Să-ți ai dorință să mă simți în tine,
Dovadă că eu timpului rezist,
Tu să îmi fii, așa cum se cuvine.

Nu s-au putut să fie, în trecut,
Destul de multe fapte de izbândă
Ca să nu-ți fiu eu, azi, alt început
Neplătitor de vamă ori dobândă.

Am apărut cu totu-ntâmplător,
Contrazicând a minții fadă lege,
Fiindu-ți eu, la rândul meu dator
Mai mult decât se poate înțelege.

Din mici detalii, fără de motiv,
Așa cum o idee-i definită,
S-a dat trăirii rost imperativ
Ca să te ai, pe tine, regăsită.

M-ai căutat, fără să știi ce faci,
Fără să ai îndemn de căutare,
Nebănuind că-i vremea să te-mpaci
Cu gându c-ai să fii nemuritoare.

Îți sunt însemn, iar tu îmi ești consemn
Al timpului ce nu se mai grăbește
Ci doar declară sobru și solemn
Că-nspre trăiri un drum ne dăruiește.

Nevoia existenței o resimți
Chiar dacă nu-nțelegi de unde vine,
Dar prin concretul ce-l consimți
Prea bine-ți știi nevoia ta de mine.

Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

Fără control

Nu e nimic, nimic întâmplător,
E totul pregătit de multă vreme,
Când mulți credeau, gândind în mintea lor
Că n-au de ce, cummva, a se mai teme.

Plătim acum, cu temeri, un miraj
Ce ne-a schimbat ideea de credință,
În necredință dându-ne curaj
De a numi absurdu biruință.

Siguri am fost, acum suntem uitați
De visele mânjite cu otravă
Ce ne-arătau că suntem nepătați
Și totdeauna mândri de ispravă.

Ne dovedim, mereu, că suntem lași
Buni de îndem la ceartă și la ură
Și murdărim pe cei ce sunt rămași
La judecăți cu logici și măsură.

Mintea-și dorește multe cuceriri,
Dorind să ia destinul sub tutelă
În numele meschinei rânduiri
Ce definește viața pe cartelă.

Cum nimeni nu-i născut a fi supus,
Revolta e normală și firească,
Chiar timpul ce se vrea mereu redus
Ostentativ, nu vrea să se oprească.

Cred unii că au totul sub control,
Și doar ideea lor e importantă,
Îndeajuns fiind un protocol
Pentru postura lor determinantă.

Dar nu-i nimic, nimic întâmplător,
Oricâte s-ar dori a fi dileme,
Au toate rost și au un loc al lor,
E totul pregătit de multă vreme...

Veac murdar

Veacul acesta e născut murdar,
Plin de ideea vieții dusă-n fugă
Și mult prea multa trecere-n zadar
A celor ce-și acceptă rost de slugă.

Mai mult ca baltă-mi pare, și nu lac,
În care vin reziduri în puhoaie
Și sus, pe maluri, stau nebuni ce zac
Cu bucurii privind înspre gunoaie.

Ape curate nu se vor curgând,
Nu-și au motiv de-amestec la-ntâmplare,
Știind că n-au nebunii nici un gând
De-a accepta că orizontu-i mare.

Și sunt destui nebuni... Mai sunt și proști
Ce balta și-au făcut-o scăldătoare
Stând și-așteptând, la fel ca niște cloști,
Ordin de zi cu mersul pe picioare.

Schimbarea e clamată zi de zi,
De conținut puțin, dar mult de formă,
Dar tot mai mulți refuză a gândi
Că tânguiala nu e o reformă.

Iar balta se mărește tot mai mult,
Scăldatu-n ea a devenit o modă,
Emblema unui veac dorit ocult
De cei ce cred că viața-i incomodă.

Înalte maluri cad, sau chiar se scurg,
Noroiu-n valuri să se tot sporească,
Amestecând al zilelor amurg
Cu hoituri ce nu vor să putrească.

Și aerul, în jur, e tot mai greu,
Puțini mai sunt ce pot să îl respire,
E doar un fum, un nedorit deșeu
Bun ca reper de rară amintire.

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...

Simplul clar instinctual

Trăim sub semn de simplă întâmplare
Cum simplu e mai tot ce e firesc,
Când nu există praguri și hotare
Ce doar despart și doar se-mpotrivesc.

Așa a fost să fie prima clipă
În care-n ochi prea mult nu ne-am privit
Ca nu cumva s-ajungem, prin risipă,
Știuți de mulți, la ce ne e sortit.

Ne-au dus pe altă cale, tot lumească,
Alte-ntâmplări ce nu păreau cu rost,
Că neputând altfel să ne vestească
Ne-au arătat că toate au un cost.

În plată-s date și dobânda-i plată
Pentru greșeala de a fi fricoși
De-a retrăi ceva ce altădată
Ne definea ca tineri și frumoși.

Idei ce sunt de gând contrafăcute,
Puse forțat într-un impus tipar,
Ne-arată azi, prin vrute și nevrute,
Cât e de fals al lumii calendar.

Și-această falsitate, azi constrânsă,
De ale vieții simple mărginiri,
Arată calea dovedit restrânsă
La-mpreunarea-n fapte și trăiri.

De multe ori par toate-a fi-mpotrivă,
Și-n contra altor predispuse vreri,
C-ajungem să ne credem în derivă
Nicicum descătușați de mari poveri.

Abia când toate-s puse alandala
De fapte ce n-au iz rațional,
Uităm, cu bună știință, îndoiala
Găsindu-ne răspuns instinctual.

Răspunsu-i simplu și-ntru tot cu fapta
Ce-aduce adevărul prin urmări,
Ce pune-n stânga tot ce nu e-n dreapta
Și nu mai dă motive de-ntrebări.

Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

Lozincardele modele

A venit o vreme-a nebuniei,
Vremea când e totul cenzurat,
Cu dovezi ce dau puteri mâniei
Fără un motiv argumentat.

Nu e loc de minime-nțelegeri,
Folosite-s dublele măsuri
Și se fac, prin judecăți alegeri
Cu accent voit pe-ntorsături.

Fără de răbdare, pe modele
Se croiesc absurde fantezii,
Stipulând concluzii despre stele
Și lumina zorilor târzii.

Nimeni, către nimeni, nu ia seama,
Toți și-arogă titluri din belsug,
Doritori să le impună teama
Celor puși, de cei ca ei, în jug.

Libertatea-i formă de lozincă
Bună de-a aduce lămuriri
Celor ce-s vlădică ori opincă,
Dar își vor urgente-mbogățiri.

Unii cer, dacă se vrea o pâine,
Obidind cu multe întrebări,
Să se dea dovadă că pe mâine
Nu există alte așteptări.

Cei ce au, tot mai puțin le pasă
Că nimic nu e definitiv,
Că aici, chiar dacă au o casă,
Viața-și au ca gest ultimativ.

Omenia tot mai multe lipsește
Mai deloc nu-și are voitori,
Se trăiește tot mai nebunește,
Mulți se cred, oricum, nemuritori.

Înzăpezire prin motiv

Mă-nzăpezesc de dragul

ideii că trăiesc,

Această nouă iarnă

venită-i să dea veste

Că totul se întâmplă,

nu-i vorba de poveste,

Teribiliștii lumii

deloc nu mai sporesc.

Văd prin pădure brazii

ce seamănă cu noi,

Trăgând mereu speranța

spre cerul plin de stele,

Îngreunați de albul

zăpezilor rebele

Ce pun decor de umbre

peste firești nevoi.

Îmi pot lăsa privirea,

fugind spre orizont,

Spre lumi cu mult mai calde,

de-ar vrea chiar să se ducă,

Când simt că-ndepărtarea

începe să-mi seducă

Tăria hotărârii

de-a nu trăi-n afront.

În fuga ce-o grăbește

nu-și vrea pierdut un rost,

Oricât nu se mai poate

vorbi de o oprire,

De-a aduna de toate,

și-a pune-n amintire

Destule evidențe

ce iarăși sunt ce-au fost.

Las urme de troiene

ce schimbă, grabnic, tot,

Pierzându-se uitarea

de-o simplă-nzăpezire,

Par unii să-nțeleagă

trăirea în iubire,

Iar alții, după vorbe,

căderea mea de tot.

O poziție în opoziție

Simt cum timpul iar mă ia la rost
Că stau prins de veșnica-i rutină
Și accept mereu să fiu de vină
Pierzător de clipe ce au fost.

Nu am cum să fiu nepăsător,
Chiar nici mie starea nu îmi place,
Nici dacă mă mint nu stau în pace,
Tot înspre neliniști mă cobor.

Mă pândesc iluzii și negări
Ce motivul și-l găsesc în mine,
Neștiind să spun ce nu-mi convine,
Ori având prea multe așteptări.

Și, mai mult, cu un aspect ciudat,
Vin trăiri ce par că tot îmi scapă,
Neputându-mi gândul să priceapă
Cât de mult în ele-s implicat.

Timpul fuge, zic și eu că fug,
Trecerea i-o văd fulgerătoare,
Și, oricât eu spun că nu mă doare,
Simt că nerăbdării mă subjug.

Teamă nu mai am, dar n-am motiv
Să aștept o cruntă fantezie
Ce mi-ar da motiv să fiu eu, mie,
Țintă și aspect introspectiv.

Nerepetând...

O dată ți-am mai spus și e de-ajuns,
Suntem ținuți în loc de-un miez de noapte,
Ce doar prin noi va fi un clar răspuns
Când vom uita a ne opri la fapte.

Nu tu mă chemi, la fel eu nu te chem,
Dar ne suntem, că vrem, ori nu, chemare,
Că viețile ne sunt într-un tandem,
Și n-avem altă cale de scăpare.

Drumul ce-l am e-ascuns la tine-n vis,
Iar calea ta e-n gândul ce m-apasă
Și despărțiți trăim în compromis
Fără de-al vieții rost și fără casă.

Avem de toate, de nimic în plus
N-avem nevoie-n drumul spre lumină
Ci doar de fapte ce le știi... Ți-am spus
Când te-ntrebai de ai o altă vină.

O taină mult prea mare ne e prag,
Venim cu ea din vremuri de ispite
Când ne spuneam că timpul e pribeag
Iar noi îi dăm motiv să ne evite.

Suntem surprinși de viață, dar putem
Să ne-amintim, prin minima simțire,
Că dat ne e să fim într-un tandem
Ce-i dat, așa, să fie-ntru pornire.

Urcăm în doi, altfel ne coborâm,
Lipsiți de motivare ori dovadă,
Așa cum azi, vezi bine, ne târâm
Puțini fiind cei care vor să creadă.

Și tot ce-am spus, de n-a fost înțeles,
S-a tot zbătut în lipsuri și tăcere,
Dar a rămas cu-același interes
De-a ne urni din marea-ntârziere.

Pustiu de peron

Peronul gării e deja pustiu...
Te-ai încrezut, spunându-ți cu mândrie,
Că nu e niciodată prea târziu
Și trenul, pentru tine, întârzie...

Acum alergi voind cumva să vezi
Cât de departe-ai fi putut ajunge
În timpu-n care tu voiai să crezi
Că adevărul vei putea disjunge.

Tot propuneai idei fără contur
Sărbătorind victorii fanteziste,
Uitând să vezi ce ai, de fapt, în jur,
Că rolul mult prea mult n-o să-ți reziste.

Trenu-i plecat și sunt cu el plecat,
Trecut am fost cu el peste hotare,
Prin alte gări deja am înnoptat,
Și știu că lumea-mi este încă mare.

N-am stat, precum credeai, să mai aștept
Nehotărârea ta să hotărască
Dacă e drept sau dacă nu e drept
Timpul plecării-n loc să se oprească.

Din mers, trecând grăbit, te-am mai văzut,
Făcându-te că prea puțin îți pasă
De ceea ce spun toți că e văzut
La tine-n fapte și la tine-n casă.

În multe nopți ce le-am avut cu rost,
Prin adevărul faptelor concrete,
M-am regăsit pe mine, cel ce-am fost,
Iarăși capabil de idei complete.

Peronul gării e deja pustiu...
Acum alergi ca să mă poți ajunge...
Nu poți s-accepți că-i, totuși, prea târziu...
Mândria, în neant o să te-alunge...