Acum sărac

Sunt om sărac, dar știu ce o să fie
Mai de curând decât ar fi crezut,
Și va fi dat să fie și văzut
Cum sărăcesc de-această sărăcie.

Acum trăiesc în umbra unei clipe
Ce s-a pierdut în stranii rătăciri,
Lăsându-mă dedat prea mult risipei
De-a accepta un trai din amintiri.

Din vorbă-n vorbă am uitat de mine,
Până-am ajuns de vise văduvit,
Uitând să știu că rolu-mi aparține
Și nu pot fi, nicicum, înlocuit.

Am mers vorbind, sedus, de o minune,
Fără să văd că-n jur e doar un gol
Ce se voia a fi perfecțiune,
Sub mantia-i de simplu staniol.

Dar între timp s-au dezvelit mistere
Pe praguri ce în față mi s-au pus,
Când marile sentințe efemere
M-au obligat să văd și-n jos, și-n sus.

Reperul clipei nu mai vrea să tacă,
Și nici pe mine nu mă vrea tăcând,
Redute invincibile atacă,
Contraatacul fricii deturnând.

Din tot firescul cărților pe față
Am înțeles în față să privesc
Trezindu-mi zorii dis de dimineață
Și-al clipei rost doar eu să-l definesc.

Acum sunt doar sărac, cu lipsuri multe,
Iar de-aș vorbi, aș spune ce-am pierdut,
Dar cum prea mulți ar vrea să și asculte,
Mă pierd de amintiri și de trecut.

Normal imaterial

De-ar fi să spun tot ce se vede-n cer,
În lumi ce stau ascunse printre stele,
Nu v-ați mai teme, voi, cei buni, de ger,
Urcându-vă, cu sufletul, la ele.

Și nici n-ați pune visele pe jar
De teama celor ce vânează vise,
Știind că sus, în Ceruri, la altar
Toate-s știute cum lăsate-s scrise.

Ieșind din rol de inși comunitari,
Ce-s obligați la lipsuri în simțire,
Nu v-ar mai prinde gândul că tunari
Țintesc orice fărâmă de iubire.

Urcând mereu în Cer, și coborând,
Motivul umbrei nu v-ar mai surprinde,
Și-ați ști că cel ce merge șovăind
La fapte mari nicicum nu poate tinde.

De-ar fi să-ncep să scriu din nou povești
Trăite-n lumi în care-s întâmplate
Atâtea fapte ce le dau ca vești,
V-ar arăta că altfel nu se poate.

Și-acolo sus e greu, sau e ușor,
Ideile însă mai rar se-nfruntă,
Că nimeni nu se vrea învingător,
Trăind o satisfacție măruntă.

Nimeni nu e de neam sau fără neam,
Nici nu-i legat de prag prin moștenire
Ori cu blazoane puse sub un geam
Întru păstrări de crez cu prevestire.

Însă nimic nu e material
Așa cum unii și-ar dori să fie...
Există totuși și al ei normal
Este acea fierească veșnicie.

Simplul chiar anagramat

Anagramez, de multe ori, ideea,
Și o mai las să lunece pieziș,
Încurc voit, ceva, și de aceea,
Ies cei fricoși, lătrând, din ascunziș.

În litere las doar cât poate-ncape
Pe mâna unui simplu cititor
Ce propriul argument nu vrea să-și scape
De ceea ce nu-i e folositor.

Eu una spun, ușor se înțelege
Ideea căutată ca-nțeles
De cel ce crede că firesc alege
În clar consens cu propriul interes.

Cuvintele mi le mai las, în joacă,
Să facă legi ce pun la încercări
Pe cei ce cred viața îi provoacă
Și au model de mâine vechiul ieri.

Iar paradoxul, devenit capcană,
De simplul rol nu este prea convins,
Și-așa se face-n timp cuțit în rană
Cu vârful strălucind a fier încins.

Altfel vorbind, e totul la vedere,
Pus între plus și minus infinit,
Ca scară pentru cei ce-n decădere
Se tem de adevărul regăsit.

În logici efemere nu încape
Chiar dacă e și la absurd redus,
Puse-n tipar de cei ce vor să scape
Cu vorbe ce nu au nimic de spus.

Anagramarea însă mă ajută
Ca nu cumva în îndoieli să cad
Și vorba să-mi ajungă doar limbută,
Uitând mereu de-al auzirii vad.

Statul fără câini

De câțiva ani e țara-n agonie…
Ce vină are-această Românie
De-o călăresc, netemători, străinii?
Au emigrat, sătui de ei, și câinii?

Ce țară-i asta, de îi stau în frunte
Fricoși ce n-au puteri să se confrunte,
Cei ce aruncă-n noi cu munți de ură
Și spun minciuni lipsite de măsură?

Joacă pe sfori, nu știm cine-i conduce,
Nici pe străini ce vânt ciudat e-aduce,
Dar peste tot, în Țara Românească
Românii-s puși la alții să slujească.

Cozi de topor ne-mpart mereu în cete,
Punându-ne sub semn de etichete,
Mizând pe a prostiei anvergură,
Ce-i mare iubitoare de cenzură.

Pun mână de la mână să se-ajute
Cei ce se dau dovadă de virtute,
Bătând în toba marilor probleme
Ca să avem motive de-a ne teme.

Pe cei ce adevărul vor să spună
La zid îi pun prin zvonuri de minciună
Și le condamnă fapte inventate
De cei ce știu cum și-au făcut de toate.

De adevăr la prea puțini le pasă,
Firească e plecarea de acasă,
Nu mai avem, deloc, identitate,
Ne-am învățat cu pus de bețe-n roate.

Unii declară, orișicui, războaie,
Făcând, disprețuind, doar hărmălaie,
Punând îndemnuri mari, de îndoială
În mintea celor proști, deși cu școală.

Nepăsători la tot ce-nseamnă viață,
Îi tot gonesc pe cei ce mai și-nvață,
Sau pun, fără regrete, biruri multe
Când nu vrea țara vorba să le-asculte.

De câțiva ani e țara-n agonie...
Cât mai rezistă biata Românie
De-o hăituiesc toți proștii și străinii
Că nu mai pot trăi, în ea, nici câinii?

Vinovații, noi

Cu voia noastră ne-am bătut în cuie
Și ne-am închis cu lacăte deștepte
Să nu mai poată nimeni să îndrepte
Gândirea ce ni se arată șuie.

Ne-am sărăcit cu totul de cuvinte,
Înstrăinați cu-ntreaga noastră viața
Că ne-am pierdut privirile prin ceață
Spre cineva ce ne-ar mai ține minte.

Cu voia noastră, egoiști, prin casă
Ne învârtim, vorbind la telefoane,
Ori ne-ncordăm cu mâna pe butoane
Crezând c-avem idei ce ne apasă.

Murim, se pare, tot mai mulți deodată,
De prea puțini știuți trecem în moarte,
Ne-nghesuim plecării mai departe
Când ploaia vrea în geamuri să ne bată.

Viața ne-o știm cu multele-amănunte
Ce ne-au făcut să tot vorbim de sete,
Că n-au putut să treacă pe-ndelete,
Mici fantezii cu motivări mărunte,

Blocați între o ușă și-o fereastră,
Murim mereu și nimeni nu ne-aude,
Cu dor de oameni, uneori de rude,
De multe ori cu dor de viața noastră.

Foc de arderi

Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.

Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.

Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.

Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.

Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.

Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.

Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.

A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.

Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.

Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.

Vânturare de condiții

Se tot vântură prin lume
Mulți căutători de nume,
Vorbitori de limbă nouă
Ce dau vorba pe dindouă.

Printr-un fel de tălmăcire
Denumesc totul iubire,
Dând exemple felurite
Cu accente măsluite.

Omule fără credință

Spui că ai multă știință,

Dar, real, nu știi nimic.

Spui că-i rău sau că e bine

După cum ție-ți convine,

Dar nu vezi cât ești de mic.

Într-a vieții-ngăduire,
Fără de acoperire,
Vorba veche-n altă formă
E făcută a fi normă.

Spusa de nu-i înțeleasă
Neguri mari în urmă-i lasă,
Și vagi urme de-ndreptare
Printre semne de-ntrebare.

Omule ce ai credință,

Ai nevoie și de știință

Ca să poți să știi mai mult.

Între rău și între bine,

Omului nu îi convine

Să se-ncreadă în ocult.

Nou nu e nimic sub soare
Și nimic la întâmplare,
Învățând rosti cuvinte
Omul fără minte minte.

Când se simte a-i fi bine
Bate pe la porți străine,
Dând, oricui ascultă, veste
Despre ce-i el în poveste.

Omule fără onoare,

Nu ești cel dintâi sub soare,

Mulți ți-au fost înaintași.

Nu-i destul să spui cuvinte

Când nu spui ce ai în minte,

Vezi ce-n urmă poți să lași.

Dincolo de aparențe
Stau destule exigențe,
Multe, uneori puține,
Dinspre rău merg înspre bine.

Vorbe multe se dau zise
Ca idei de porți deschise
Omul însă le inchide
Încercând a le deschide.

Omule cu gânduri bune

De-ți găsești înțelepciune

Spune tot ce ai de spus.

Dacă însă n-ai ce zice,

Nu te ști morții complice,

Tu ești jos, Cerul e sus...

Cunoștință de urzeală

Vă știu și eu... mă las în voia sorții,
Fără-ncordare știu c-ajung departe,
Și nu mă-nfrâgeți voi, tocmiții morții,
Chiar dacă-mi joc mereu ultima carte.

Veniți spre vine veseli prefăcuți
Sperând să nu vă iau altfel în seamă,
La gândul ce-l aveți când prea tăcuți
Mă vreți umplut de-a neputinței teamă.

Vă este gândul nopții nemilos
Și fără omească-nțelepciune,
Punând la colț, oricum, fără folos
Pe cei împlinitori de fapte bune.

În mintea voastră nu știu clar ce sunt,
Dar ce-mi voiți eu simt, prin ce se-ntâmplă,
Întregul e, prin sine, amănunt,
Mereu țintit, precum un glonț în tâmplă.

Înspre folosul vostru, ca-ntr-n joc
Tot repetați și încâlciți cuvinte,
Ca să vedeți scântei ce îmi dau foc
Lipsindu-mă de tot ce am în minte.

În patul, ce vă este și altar,
La ceas de noapte, ori când cerul plânge,
Numiți trăirea cum n-aveți habar,
Voind să rupeți legături de sânge.

Că nu vă pasă nu e ceva nou,
Nici cine e lovit, nici ce urmează,
Ori că iubirea, pusă în cavou,
Ajunge un blestem ce devorează.

Vă știu prea bine, tot așa cum știu
Accentul ce îl puneți în urzeală,
Tocmai de-aceea, uneori vă scriu
Și vă arăt că mintea vă e goală.