Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.

Hotarul de istorii

Stau aici, în margine de țară
Unde noaptea se intrec cocoșii
Sa ne spuna ce ziceau strămoşii
Despre vremuri ce veni-vor iară...

Într-a nopții clipă de schimbare,
Când distanța-n neguri se topește,
Timpul amintirii se oprește
Într-un gând de puneri la-ncercare.

Orizontu-n neguri se-ngustează
Timpul devenind doar o poveste
Când "a fost" trece-n "va fi" și "este",
Și istorii, dur, denaturează.

Cioburi de trăiri se vor văzute
După valul care maluri spală,
Dând idei de-a vieții socoteală
Din vechimi altfel, necunoscute.

Prin contur ceva se definește
Ca un tot ce-a fost de folosință
Celor ce, cu multă iscusință,
Și-au dus traiul demn și vitejește.

Ei stau prin istorii pitrocite
Și idei, de multe ori sumare,
Când se amintește de hotare
Ori de teritorii cucerite.

Noaptea doar, când timpul nu veghează
Clipa razei cu priviri atente,
Prind contururi forme consistente,
Taina-n umbre nu se mai păstează.

Este noapte, veste dau cocoșii,
Din trei țări se-aud... Aceeași limbă...
Chiar și-așa istoria se schimbă
Să putem să știm ce-au fost strămoșii...

Încearcă, amintește-ți...

Prietenului de zeci de ani,

Liviu Marinescu

Încearcă, amintește-ți,

prietene, și spune

Ce adevăruri sacre

ții încă pe ascuns,

Că poate, fără veste,

să vină o minune

Și să-nțelegi că viața

nu-ți este-ndeajuns...

Privește-n spre departe

să vezi că în oglindă

Ești umbra unor vise

ce zici că le-ai uitat,

Dar ele-s împrejuru-ți

și fugi să nu te prindă

Mimând o mare grabă,

de mare-ntârziat.

Privește amănuntul

și-i caută repere

În tot ce îți oferă

ideea de prezent,

Ce ți-a rămas în urmă

tot vieții tale cere

Un drept de relevare

prin spusa-ți cu accent.

Nu-ți împăca orgoliul,

lăsând să te apese

Ceea ce vezi în juru-ți,

devreme-mbătrânit,

Că trecerea, prin vremuri,

chiar de nu vrei să-ți pese,

Tot te va face robu-i,

flămând și obosit.

Adună-ți adevărul,

fă-l clipă hotărâtă

În lupta cu-nțelegeri

ce nu-s cu rostul lor,

În lupta cu ideea

că lumea e urâtă

Și omul către viață

cu moartea e dator.

Încearcă, amintește-ți

idei de cotitură

Și ieși din îndoiala

în care gânduri ard,

Învinge-te-n războiul

dintre iubiri și ură

Să-ți ai redifinirea

definitiv stindard.

Perspectivă în derivă

Mă plimb prin București... Acest oraș
Nu-mi dă nici un motiv de perspectivă,
Ci doar mă simt că îi devin părtaș
În ducerea-i, cu lumea, în derivă.

Fugă-n continuu... fuga e reper,
Trecerii zilei printr-o altă noapte
Sedusă de concretul efemer
Ce nu dă timp trăirilor în fapte.

Văd oameni cu aspect de gânditori
Ce nu mai au nimic de luat în seamă,
Rutinei întru totul truditori,
Fixați în nesimțire fără teamă.

Și tot văzând mi-e greu să deslușesc
Ce, în perechi, pe unii îi adună,
Când zorii zilei veșnic îi gonesc
Spre tributare praguri de furtună.

Reperul unui minus infinit,
Ce-și depășește marja indecentă,
În orice așteptare-i regăsit,
Redefinit prin forma-i aparentă.

Efervescența marelui bazar
Stă chiar și-n umbra unor siluete,
De-ajung, complet convins, să mă declar,
Un rătăcit în limite concrete.

Și parcă merg aiurea, nu prea știu,
Când îmi va fi ajungerea firească
În vremea-n care timpul nu-i sicriu
Și omul poate viața să-și trăiască.

N-am țintă, n-am reper... nu am nimic,
Voința chiar o simt a-mi fi săracă,
Dar văd cum în absurduri mă implic
Lăsându-mi timpul în zadar să treacă...

Mă plimb prin Bucuresti... Acest oraș
Ce nu-mi oferă nici o perspectivă,
Însă mă face, vreau, nu vreau, părtaș
La multul dus al vieții în derivă.