Foc de arderi

Astăzi nu-i nevoie de cuvinte,
Casa toată este arsă-n foc,
Iar ideea de-mpăcare minte...
Ia oglinda, mut-o în alt loc.

Treci de prag și nu mai sta în ușă,
Ne privim ca bieții surdo-muți,
Sunt parcă o umbră, tu păpușă,
Și, cu ciudă, vrei să mă săruți.

Nu credeai nicum că se întâmplă
Să fiu aprig în a-ți da răspuns,
Dar cenușa mi-a căzut pe tâmplă
Și în minte focul mi-a ajuns.

Focul a fost mare dar lumină
Arderea deloc nu a avut...
Încercând să aflu a mea vină,
Te-am văzut, pe tine, în trecut.

Drumul mare s-a făcut potecă,
Rătăcită toată prin noroi,
Iar imensa mea bibliotecă
S-a întors cu spatele la noi.

Cărțile din rafturi spre dezastre
Ne duceau prin însăși rostul lor,
Dând bătăi de cap voirii noastre
De-a găsi ceva motivator.

Scrumul ne îngroapă-n nădușeală,
Și nici ochii nu ne sunt cuminți,
Vor să iase-n lume din răceală
Că oricum noi ne-am ieșit din minți.

A murit deja orice idee
Despre ce visai că o să fim,
Când, uitând menirea-ți de femeie,
M-ai numit un mare anonim.

Au murit și opere de artă,
În cenușa unui foc absurd,
Ce-i chiar miezul altui gând de ceartă
Orb mereu, exagerat de surd.

Poți acum să pleci, nu sta-n răscruce,
Spune ce-ți convine tururor,
Eu rămân cu focul și-a mea cruce,
Ard pe ea ca orice muritor.

Vânturare de condiții

Se tot vântură prin lume
Mulți căutători de nume,
Vorbitori de limbă nouă
Ce dau vorba pe dindouă.

Printr-un fel de tălmăcire
Denumesc totul iubire,
Dând exemple felurite
Cu accente măsluite.

Omule fără credință

Spui că ai multă știință,

Dar, real, nu știi nimic.

Spui că-i rău sau că e bine

După cum ție-ți convine,

Dar nu vezi cât ești de mic.

Într-a vieții-ngăduire,
Fără de acoperire,
Vorba veche-n altă formă
E făcută a fi normă.

Spusa de nu-i înțeleasă
Neguri mari în urmă-i lasă,
Și vagi urme de-ndreptare
Printre semne de-ntrebare.

Omule ce ai credință,

Ai nevoie și de știință

Ca să poți să știi mai mult.

Între rău și între bine,

Omului nu îi convine

Să se-ncreadă în ocult.

Nou nu e nimic sub soare
Și nimic la întâmplare,
Învățând rosti cuvinte
Omul fără minte minte.

Când se simte a-i fi bine
Bate pe la porți străine,
Dând, oricui ascultă, veste
Despre ce-i el în poveste.

Omule fără onoare,

Nu ești cel dintâi sub soare,

Mulți ți-au fost înaintași.

Nu-i destul să spui cuvinte

Când nu spui ce ai în minte,

Vezi ce-n urmă poți să lași.

Dincolo de aparențe
Stau destule exigențe,
Multe, uneori puține,
Dinspre rău merg înspre bine.

Vorbe multe se dau zise
Ca idei de porți deschise
Omul însă le inchide
Încercând a le deschide.

Omule cu gânduri bune

De-ți găsești înțelepciune

Spune tot ce ai de spus.

Dacă însă n-ai ce zice,

Nu te ști morții complice,

Tu ești jos, Cerul e sus...

Cunoștință de urzeală

Vă știu și eu... mă las în voia sorții,
Fără-ncordare știu c-ajung departe,
Și nu mă-nfrâgeți voi, tocmiții morții,
Chiar dacă-mi joc mereu ultima carte.

Veniți spre vine veseli prefăcuți
Sperând să nu vă iau altfel în seamă,
La gândul ce-l aveți când prea tăcuți
Mă vreți umplut de-a neputinței teamă.

Vă este gândul nopții nemilos
Și fără omească-nțelepciune,
Punând la colț, oricum, fără folos
Pe cei împlinitori de fapte bune.

În mintea voastră nu știu clar ce sunt,
Dar ce-mi voiți eu simt, prin ce se-ntâmplă,
Întregul e, prin sine, amănunt,
Mereu țintit, precum un glonț în tâmplă.

Înspre folosul vostru, ca-ntr-n joc
Tot repetați și încâlciți cuvinte,
Ca să vedeți scântei ce îmi dau foc
Lipsindu-mă de tot ce am în minte.

În patul, ce vă este și altar,
La ceas de noapte, ori când cerul plânge,
Numiți trăirea cum n-aveți habar,
Voind să rupeți legături de sânge.

Că nu vă pasă nu e ceva nou,
Nici cine e lovit, nici ce urmează,
Ori că iubirea, pusă în cavou,
Ajunge un blestem ce devorează.

Vă știu prea bine, tot așa cum știu
Accentul ce îl puneți în urzeală,
Tocmai de-aceea, uneori vă scriu
Și vă arăt că mintea vă e goală.

Permanente ținte

E zbatere în lume, peste tot,
Se dă din mâini, și tot mai des din coate,
Un general, universal, complot
Vorbele urii spre știință scoate.

Tot adevăru-i fără de temei
De unii vin și spun că nu le place
Diversitatea marilor idei
Ce-n argumente nu-s nicicum sărace.

Când epoleți pe haine strălucesc,
Sau stau sub haine definind repere,
Doar cei nebuni, zic unii, nu muțesc
Ba chiar vorbesc, deși nu li se cere,

Și-apar oricând acești frumoși nebuni,
Ce nu se tem de închisori și pietre,
Când intră-n rol de gardieni tribuni
Ai focului ce stins se vrea în vetre.

Au arme multe, ce aruncă jar
Sub pașii unor drumuri lunecoase,
Lăsând vederii scene de coșmar
Din casele bogate și luxoase.

Și sunt văzuți de multe știutori
A ceea ce-n secret e pus la cale,
În contra celor veșnic trătitori
Ai crezelor voite mondiale.

Tocmai de-aceea nu-s nicicum doriți,
Și-s surghiuniți spre veșnică tăcere,
Ideilor mărunte-atribuiți,
Numiți și ahtiați după plăcere.

N-au loc de voi, sărmani analfabeți,
Ce tot citiți și-acum abecedare,
Cei ce-s născuți și nu făcuți poeți
De cei ce știu să țipe cât mai tare.

Fond de litere

Pe când eram, prin vremuri, mai aproape,
De clipa angrenării în sistem,
Spuneam că doar o școală nu-i încape
Pe cei ce văd o notă ca totem.

Și cum mă pregăteam de înrolare
Mulți îmi spuneau că sunt îngândurat,
Deși-mi venea să strig în gura mare
Că n-am motiv de plâns ori întristat.

Aveam alt fel de gând înspre pornire,
Un gând ce îl țineam ca un secret,
Mereu fiind prezent, dinstict, în fire,
Că viața nu încape-n alfabet.

Nu-i litera în stare să cuprindă,
Oricum ar fi surprinsă de tipar,
Durerea unei lumi ce, suferindă,
Inconștient, se zbate în zadar.

Și chiar atunci când scrisă e de mână,
Tot nu se rotunjește-ndeajuns
Să țină ușa vieții în țâțână
Sau uraganul prin pustiu ascuns.

Și-am urmărit, trecând peste etape,
Cum limite gândirii mulți își pun
Tot încercând de adevăr să scape
Trecând mereu din propriu în comun.

Nu-i literă să spun că mă înșeală,
Cum unii cred că eu, scriind, o mint,
Și clară-mi e puterea ei reală
Când este bici sau un real alint.

Dar sunt convins, cu mare întărire,
Prin viața ce îmi este argument,
Că litera devine risipire
De-i scrisă doar cu gândul la prezent.

Corolar de rugăciune

Doamne, mai întreabă și de mine,
Caută să vezi de sunt ascuns
Într-un orizont de neguri pline
De nu am nici aer îndeajuns.

Asta-ți cer și nu ca o favoare,
Simt că nu mai pot nimic să fac,
Tot umblând cu ochii după soare,
Sunt tot mai bolnav, fără de leac.

Drumurile-mi merg prin nori de ceață,
Iar când nu e ceață este fum,
Seară n-am și n-am nici dimineață,
Nu știu nici măcar de drumu-i drum...

Umbra-mi nu mai are consistență,
Nici conturul nu-i e definit,
Îi apar lipsit de existență,
Parcă, și de Tine, părăsit.

Doamne, vezi degrabă ce-i cu mine,
Vezi de ce și unde-am coborât,
Cum de nu mai văd nici rău, nici bine,
Și-s văzut, de cei din jur, urât.

Să mai caut căi eu n-am putere,
Parcă nu mai am curaj deloc,
Judecata-mi e doar o părere
Prinsă-n chingi ce tot mă țin în loc.

Faptele-mi lipsesc, nu am dorințe,
Gândul de trăiri e mare dor,
Expulzat mereu e consecințe,
Fiecărei clipe sunt dator.

Iar și iar învăț să am răbdare,
Din căderi mereu să mă ridic,
Însă și durerea ia amploare,
Simt că nu sunt bun de mai nimic.

Doamne, vezi, o clipă, și de mine,
Vezi, din tot ce-a fost, ce-am mai rămas,
Dă-mi un ajutor ca, din ruine,
Să-mi scot viață prinsă în impas.

Deriva prin praf

Mi-e viața praf și pulbere... Nu știu
Pe mine de mă am, de fapt, în mine,
Sau dacă nu e, totuși, prea târziu,
Și ea-i deja un zid între ruine...

Ce poate fi un mare argument,
Lipsind de forță gândul de tăgadă,
Că dincolo de simplul accident
Eu nu pot fi, la mai nimic, dovadă?

Venit cumva din multul nicăieri,
În care toate-s fără de-ndoială,
Acum sunt doar un cumul de păreri
Fixate de puțina-mi învoială.

În ani trecuți puține-am învățat,
Îmi spun în nopți ce uită să adoarmă,
Ba chiar, mai mult, la rele m-am dedat,
Și-așa sunt azi soldatul fără armă.

Cu mine lupt, cu viața tind să lupt,
Din zori de zi până târziu în noapte,
Simțindu-mă de adevăruri rupt
Trebăluind mereu prin praf de fapte.

Concluzii pot, în orice fel, să trag,
Să definesc ce-mi face rău sau bine,
Când prin tranșeul nopții mă retrag
Și sunt, din nou, pereche, eu cu mine.

Dar nici atunci idei nu îmi găsesc
Să tai un nod ce singur se înnoadă,
Părându-mi viața doar un joc drăcesc
Căruia-i sunt, zi după zi, dovadă.

În jurul meu e gol, mereu mai gol,
Decoru-i fad și fără perspectivă,
Spre orice țintă drumu-i un ocol
Mizând mereu pe-a valului derivă.